Reprezentativ

El hombre de la vaca…

Nu plange mama, am sa ma-ntorc barbat!” Vama Veche

Da! Asa se spunea in vremea tineretii mele, cand copilul pleca la armata. Armata era o confirmare. Adolscentul trecea la un nou statut. Om cu armata facuta! De acum erai in randul oamenilor maturi. Asa era pe atunci. Era bine? Era rau? Privind la societatea de azi as avea niste raspunsuri…Dar nu despre asta vorbim acum… Prin anii 78 imi vine si mie un pliculet cu ordinul de incorporare. Deoarece ma asteptam, ,,celebra” valiza de lemn era deja pregatita. Asa deci valiza si la comisariat. Aici dupa formalitatile de rigoare, asteptam repartitia. Era pe atunci o vorba. Cu cat mai multa paine ti se da ca hrana de drum , cu atat acesta va fi mai lung. Cand am vazut sacoteiul pe care l-am primit cu hrana, am inceput sa ma gandesc la ce localitati sunt pe acolo pe unde se agata harta in cui! Suntem preluati de un sergent si plecam la gara. Intrebam unde mergem si ni se raspunde: Veti vedea! Plecam. Ploiesti,Brasov, Simeria si in sfarsit aici ni se spune: Mergem la Hunedoara si de acolo veti fi impartiti in patru sectoare. Valea Ursului, Orastie, Sibiu si Ilia. Ajungem in Hunedoara , suntem cazati, a doua zi urmand sa fim repartizati. Dimineata incepe cu un soc. Dupa micul dejun suntem poftiti intr-o incapere si aici suntem tunsi la zero. Celebra tunsoare chilug. Dintr-o data ceva din personalitatea fiecaruia a disparut. Primim uniformele militare si suntem incolonati pe un platou. Suntem impartiti pe subunitati. Am picat la Ilia. Plecam si trecem prin Pestis , Deva, Mintia si in sfarsit Ilia. O localitate pe malul Muresului. Pare frumos. Dar… Depasim localitatea si dupa aproximativ doua ore de urcus prin padure ajungem la unitatea militara. Un divizion de rachete antiaeriene , izolat in inima padurii. Acesta va fi locuinta mea pentru 16 luni.

A doua zi urmeaza o noua impartire. Suntem impartiti pe baterii. Rachete, tunuri 58 mm si transmisiuni.Pic la rachete. Suntem luati in primire si suntem impartiti pe grupe. 6 rampe de lansare, 6 grupe. Ficare grupa are un comandant, caporalul, 3 servanti si un sofer. Ca de obicei trag lozul cel mare. Sunt singurul ,,biban”din grupa, ceilalti sunt toti veterani. Cum veteranii nu fac sectoare de curatenie, astept cu sufletul la gura sa vad ce sector are grupa mea. Aflu curand. Holul din comandament. Adica holul pe care trece in fiecare dimineata comandantul . Comandant care are pretentia sa fie oglinda. Dimineata , caporalul imi arata ustensilele de curatenie si spune: Peste jumatate de ora vin sa verific, sa fie luna! Trebuia maturat, spalat si apoi lustruit. Eu singur! Norocul a venit de la unul din servanti. Un baiat deosebit. Era din acelasi sat cu caporalul, Bretea Muresana. Fiind si un pic de rude, caporalul nu se baga peste el. M-a luat sub aripa lui si datorita acestui fapt am scapat de multe umilinte. Dimineata el imi matura holul si dupa ce spalam trebuia sa-l lustruiesc. Atunci luam o patura cazona, ma culcam pe ea si Serban,caci asa il chema, ma tragea pe hol de cateva ori si lustrul era gata. Deoarece divizionul era unul operativ, instructie s-a facut numai 45 de zile pana la juramant. Dupa aceea totul a fost numai actiuni de lucru cu tehnica. Ofiterii fiind in totalitate specialisti care operau cu tehnica din dotare, erau mai lejeri cu regulamentele militare. Din aceasta cauza erau mereu frecusuri intre ofiterii tenhnici si cei care erau militari puri. In doua momente cei din urma ne aveau pe mana si atunci scoteu parleala cu varf si indesat. Cand faceam de garda si odata pe luna cand aveam instructie de front. Din serviciul de garda vine si prima intamplare care imi va aduce prima porecla din armata.

Unul din puntele unde se efectua paza in timpul serviciului de garda era depzitul de carburanti. Era un punct sensibil, deoarece pe aici era un punct pe unde se putea iesi din unitate si dupa un drum de aproximatic 2 km se alungea intr-un mic catun care avea o mica crasma. Un soldat de la tunari era din zona si scolise pe multi pe acest traseu. Din acest motiv mai tot timpul, gardul din sarma ghimpata avea zone pe unde se putea iesi si intra. Deoarece in acea zona nu era padure ci o pasune imensa, aici veneau foarte multe vaci , din sat , care pasunau pana ajungeau linga gardul nostru. Gand gaseau cate o spartura intrau in interior. Asa s-a intamplat si intr-o dimineat cand eram de garda. In depozit erau mai multe adaposturi sapate in deal. Peste betonul din acoperis era pus pamant pe care crestea iarba din belsug. Deoarece ma plictiseam, ce m-am gandit eu. Sa dirijez doua vaci care erau in interior spre acele acoperisuri sa pasca. Zis si facut! Iau pistolul mitraliera de la spate si incep sa imping vacile. Au mers ele o bucata de drum, apoi s-au speriat si s-au intors brusc spre mine. In momentul in care am vrut sa ma feresc am scapat jos pistolul mitraliera. Una din vaci a calcat pe patul de lemn al pistolului si l-a crapat, distrugand practic patul. Ehe!! Sa te vad acum fratioare pe unde scoti camasa!! Merg la telefonul de campanie, invartesc manivela si sun corpul de garda: Tovarase caporal am fost atacat de doua vaci in post si mi-a fost distrusa arma!! CEEEEE!!!! Stai pe loc ca vine patrula imediat!!! Au venit, am fost schimbat cu alt soldat si am fost escortat la corpul de garda, pentru cercetari. Ghinionul meu a fost ca in acea zi avea program in divizion si ofiterul de containformatii militare. Celebrii CI-sti. Securisti mascati in haina militara. Plaga armatei romane! Asa ca am onoarea sa fiu anchetat de acesta. Astept pe hol, se deschide usa si se aude: Sa vina ,,omul cu vaca” Cei din jur aud si asa imi va ramane numele o buna perioada de timp pana cand alta intamplare va schimba acest lucru. Dar despre asta alta data!Cand erai chemat de CI-st tremurai la propriu, caci intalnirea cu acestia nu se lasa cu nimic bun. Am avut insa noroc. L-am prins in toane bune. imi spune: Ca pusca este distrusa de o calcatura de vita se vede clar! Nu-mi este clar cum a venit vaca sa te atace! Nu stiu tovarase maior! M-a atacat pur si simplu! Imi spune apoi: Ai noroc! Astazi am motive sa fiu marinimos! Daca imi spui ce s-a intamplat de fapt, se termina totul aici! Daca nu, vei suporta din solda reparatia armei! Dupa raspunsul meu raman soldat fara solda! Si fara alte urmari. Nimeni nu avea curajul sa cerceteze peste CI_st. Fara solda si cu nume nou!

Dar cum trebuie pusa cireasa pe tort, mi-o va pune tot o vaca!!! Odata pe luna faceam instructie de front. Aceasta se efectua in exteriorul unitatii pe o pajiste amenajata special. Dupa vreo patru ore de chin ne intorceam spre unitate cu masca pe fata. Conducatorul instructiei considerase ca nu dadusem dovada de destul zel. Cum mergeam noi, ne-am intersectat cu o cireada de vaci care pasteau linistite. Deoarece eram pe randul exterior, nu am de lucru si ma fac spre o vaca sa o sperii. S-a speriat vaca, dar m-a vazut si capitanul care a exploadat: Ia uita ma! Soldatovul roman are energie! Hai s-o punem la treaba! Asa ca peste doi kilometri am mers numai in salturi, culcat si taras. Noaptea plouase mult asa ca in momentul in care am ajuns in unitate, daca imi puneai un soclu la picioare, statuia era gata! Asa era armata! A doua zi eram bine mersi, gata de o noua activitate. Pentru mine au urmat apoi zile frumoase. Trageri la Capul Midia si apoi trageri in cadrul Tratatului de la Varsovia, care s-au tinut undeva in vechiul URSS. Dupa aceste trageri , comandantii de rampa de lansare, am fost trimisi la scoala de subofiteri in rezerva. Dupa terminarea scolii, deoarece era deficit de subofiteri , mi s-a propus sa raman ca subofiter activ. Am refuzat.Din cauza acestui refuz CI_stul imi va adauga la dosar o bila neagra care ma va urmari si in viata civila. Colaborata cu alta intamplare din viata civila imi va aduce numai necazuri. Noroc cu decembrie 89. Decembrie in care am crezut ca l-am prins pe Dumnezeu de picior. Dar a trebuit sa primesc pe spinare cativa bocanci , de miner, in Piata Universitatii, sa vad ca de fapt ,, Este aceasi Marie cu alta palarie” Simt si acum acei bocanci si ma arde urma lor pentru ca i-am primit de la un frate….. Dar traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul…Sa auzim numai de bine!!!

Ironia supremă a vieții este că nimeni nu scapă de ea cu viață. — Robert Heinlein

Dan Bacain-Berca-Buzau

Reprezentativ

Benzina de la…Al-Qaeda

Daca am fi atat de generosi, de inteligenti si de buni, cum ne laudam tot timpul, n-ar mai fi razboaie si nici vaduve inainte de termen. Alexandru Lincu

Daca! De cand exista lumea au fost razboaie. Devastatoare si distrugatoare de valori umane si materiale. Dupa mii de ani, in care omenirea a vazut destula durere provocata de acestea, ar trebui ca vechile nenorociri sa fie o lectie pentru viitor. In zadar insa. Se pare ca este mai usor sa ne omoram intre noi decat sa ne intelegem. Nu vrem sa intelegem ca invingatori s-au invinsi, consecintele din final vor fi aceleasi. Distrugere, durere, suferinta de ambele parti. In acest context nici libyenii nu puteau face abstractie de la acest tipar al distrugerii. Dupa un sangeros conflict care a culminat cu inlaturarea regimului de la putere, s-au gandit sa om puna si de un razboi civil. Razboi care ,cu mici pauze, dureaza si azi. Cativa ani mi-am desfasurat activitatea in mijlocul acestei demente colective si am sa va povestesc acum cateva intamplari de atunci.

Sediul central din Tripoli era intr-o constructie moderna, Tripoli-Tower, in zona centrala si destul de securizata. Ultimul etaj era ocupat de ambasada Angliei. Locuiam intr-un apartament aflat la cateva minute, bancile si agentiile cu care lucram erau in zona. Deci deplasari scurte cu risc mai mic de a fi surprins in locul si timpul nepotrivit. Pana cand…un grup de descreierati au intrat la etajul de deasupra noastra, au macelarit personalul si au jefuit agentia Turkish Airlines. Din fericire multe din fetele care lucrau acolo erau in liber. Cunosteam pe toata lumea de acolo, deoarece zburam cu ei si eu ma ocupam de rezervarea biletelor. Ca urmare a acestui fapt, eminentele cenusii de la Bucuresti si Astana au hotarat ca trebuie sa ne mutam. Toate argumentele noastre impotriva acestui lucru s-au lovit de ziduri mute. In birourile lor riscul maxim era sa se impedice de vreun prag..asa ca mutarea! Mutarea s-a facut intr-un cartier rezidential, o vila superba noua, parterul birouri si doua etaje pentru noi. Conditii excelente, dar…Cea mai scurta deplasare era acum de peste zece kilometri, in conditiile unui conflict armat permanent si a unei circulatii infernale. Libya este tara cu peste trei autoturisme pe cap de locuitor. Ca orice constructie araba casa are in loc de acoperis o superba terasa. Ies si de aici vad doua lumi deodata. Intr-o parte vad Mediterana pe plaja careia foarte multi oameni se destind. In cealalata parte, spre zona aeroportului, iadul de pe pamant. Fum, explozii, tiruri de arme automate si armament greu. De cateva luni bune se duce o lupta continuua pentru aeroport, intre doua militii rivale, niciuna insa nu este din Tripoli. Au venit aici din exterior sa aduca prapadul si distrugerea pentru o zona dens locuita. Cam astea sunt premizele asa ca …Cu Dumnezeu..Cu Alah..Inainte!

Suntem intr-o zona foarte apropiata de doua focare unde se duc mereu lupte. Pericolul vine de la gloantele ratacite. Auzi un suierat si un geam se sparge, dintr-un perete sar aschii si tot asa. Etajele sunt cele mai expuse, parterul fiind protejat de traditionalul zid ce inconjoara orice constructie araba. Asa ca , noaptea, la primele rafale care se aud, fuguta in trening si cu perna sub brat coboram la parter unde fiecare are in birou pregatita o saltea de rezerva. Cand se potolesc, daca se potolesc, urcam inapoi. Daca nu, dimineata dupa ce se face liniste, urcam, un dus, micul dejun si ..la treaba! Una din sarcinile foarte stresante este mersul la banca. Periodic trebuie sa ridic bani, foarte multi bani, pentru nevoile santierelor. Deoarece distanta pana acasa este mare, cam 15 kilometri, exista riscul de a fi atacat si jefuit. Faptul ca intri, ca strain, intr-o banca iti pune o tinta pe spate. Un ajutor enorm l-am primit de la cativa colegi si prieteni arabi. Doi mergeau cu mine in masina, inarmati, iar cativa prieteni de-ai lor ne insoteau cu alta masina. Oricum era un drum foarte stresant. Tresarind la orice masina care se apropia prea mult de noi, in momentul cand ajungeam acasa dintr-o data ma simteam foarte batran si obosit…Unul din arabi, un prieten foarte bun de altfel, Breki, in momentul in care se retragea acasa, seara, venea la mine in camera si imi lasa o geanta cu un pistol si cateva incarcatoare. Sa ma aparr , spunea el, in caz de pericol. In momentul in care i-am spus ca nu este posibil, deoarece as pune in pericol toti romanii, m-a imbratisat si mi-a spus: Fratelo! Decat sa priveasca familia ta pe youtube cum esti decapitat, mai bine tragi! Trag si ei si se termina totul aici! Un punct de vedere… Din fericire nu a fost nevoie de asa ceva.

Cea mai mare problema in acele vremuri era procurarea de carburanti pentru masini.Principala rafinarie din zona Tripoli era intr-o zona apropiata de aeroport. Din cauza luptelor de acolo fusese grav avariata si oprita. Aprovizionarea cu benzina era foarte greoaie din cauza luptelor si a faptului ca multe transpoarte erau jefuite si deturnate de bande inarmate. Foarte multi transportatori refuzau sa mai faca aprovizionarea din aceste cauze. In vremuri normale benzina era mai ieftina ca apa. Cu un litru de apa cumparai sase de benzina. Acum pe piata neagra era o nebunie. Si nu gaseai mereu. Intr-o zi stateam suparat ca nu gasisem benzina si nu puteam sa ies sa merg sa cumpar bilete de avion. Mohamed Breki, prietenul meu, sta un pic pe ganduri si apoi imi spune: Fratelo! Hai sa mergem la Al-Qaeda. Cunosc pe cineva de acolo si au benzina din belsug! Cand spui Al-Qaeda te gandesti la Bin Laden, barbosi, teroristi si toate cele. Spun catre Breki: Ai inebunit sau ti s-a plictisit cu capul pe umeri? Razand imi explica ca Al-Qaeda nu inseamna numai terorism. Pe langa reteaua de descreierati care propavaduiesc razboiul si distrugerea, exista si o retea pacifista. Acestia activeaza pe langa anumite moschei, invata copii saraci carte, ajuta saracii si in general propavaduiesc invatamintele corecte , sanatoase din coran. Bine fratioare! Daca spui tu, mergem acolo! Mai mult de un cap ce putem pierde? Plecam impreuna si ajungem la baza lor. Breki , in prealabil sunase cunostinta lui si acesta ne astepta la poarta. Suntem controlati de arme si dusi in fata unui batran! Breki explica ca nu avem benzina si eu trebuie sa plec acasa la familie si nu pot merge sa caut bilete de avion. Batranul ma intreaba de unde sunt. Cand spun ca sunt roman, se lumineaza la fata si imi intinde mana spunand: Voi romanii ati ajutat mereu Libya! Am sa te ajut si eu pe tine! Priveste apoi spre Breki si spune: Vad la tine ca te-ai cam indepartat de credinta! Breki raspunde; Asa este hagi! Am mai pacatuit! Dar varsarea de sange care are loc acum, intre frati de credinta, in zi sfanta de Ramadan , nu este un pacat mai mare? Batranul, cu o voce apasata, raspunde: Lasa-i sa se omoare! Sa se omoare si sa se distruga intre ei pana vor disparea toti! Poate asa vor creste si copii nostrii curati si cu credinta adevarata! Amare si dureroase cuvinte, care vin din partea unui om care vede ca neamul lui se autodistruge… La incercarea mea de a plati pentru banzina, batranul ma refuza. Ma imbratiseaza si spune: Mergi in pace cu Dumnezeul tau si spune la lumea ta ca nu toti dorim razboi si moarte! Multumim batrane! Pentru benzina si lectia de viata! Atata timp cat mai exista oameni ca tine mai exista si speranta…

Sa te fereasca Dumnezeu de razboaiele umanului din Om fiindca acestea sunt mult mai perfide si mai inrobitoare decat cele ale animalului. Sorin Ceferin

Dan Bacain-Berca-Buzau

Reprezentativ

VREAU ROXA MEA!!!!

Unele întâmplări mărunte din viaţa noastră, în loc să ni se şteargă din minte îndată după săvârşirea lor, printr-un inexplicabil joc al funcţiei perceptive, ne rămân fixate în memorie, uneori cu o lumină şi limpezime atât de neaşteptate în ceea ce priveşte detaliile, încât depăşesc adesea evenimentele capitale care ne angajează soarta. Mihail Drumes

Suna telefonul! Un fost coleg de ,,pribegie”cu care nu m-am vazut de la sfarsitul aventurii sahariene. Vorbim de una de alta si la un moment dat imi spune: Nene Dan sper ca nu imi porti ranchiurna pentru intamplarea cu roxa! Roxa??? Aaaaa! Da! Firar roxa ta de ras! Nu prietene! Si pentru ca mi-ai amintit am sa scrie acum despre aceasta intamplare.

Roxa! Asa numesc arabii carnetul de sofer. Deoarece ,,tiranul” de Ghadafi daduse o lege prin care stipula clar ca in Libya vor veni sa lucreze numai persoane calificate pe meserii care nu se regasesc pe piata locala, toti soferii romani erau trecuti pe alte meserii, care permiteau accesul acestora in Libya. Dar, ca sa poata profesa ca soferi, trebuia echivalat carnetul de conducere romanesc cu cel libyan. Acest lucru se realiza foarte greu la nivel central, la Tripoli. Deoarece sudul Libyei, datorita unor dispense obtinute in relatia cu autoritatea centrala, era mult mai permisiv, s-a cautat aici solutia. Si s-a gasit. Datorita relatiilor de prietenie pe care le aveau unii angajati arabi cu autoritatile s-a creat o legatura cu politia. Rezultatul? O suta de dolari si in doua zile aveai efectuat ,pe hartie, examen medical,psihologic,proba practica si…in biroul comandantului te astepta mult ravnita roxa.Deoarece lucram ca aministrator am fost implicat in multe asemenea intamplari. Oricum devenise lege. Toate roxele necesare se obtineau la Awbari, in sud!

Dupa cativa ani, lucram in alt santier, in estul Libyei, zona Awjillah. Ma aflam, departe de santier, la diferite cumparaturi. Deodata suna telefonul, directorul de la Tripoli. Foarte agitat imi spune: Unde esti? La cumparaturi raspund! Continua la fel de agitat: Lasa totul balta si mergi la politia din Ajdabya deoarece taxiul care aducea la voi un sofer, din sud, a avut accident. Soferul este in stare grava la spital iar romanul este pe undeva pe la politie, se pare in stare buna de sanatate. Mergi acolo, rezolvi situatia si recuperezi colegul. OK! Mon cher! Cunosc Ajdabya ca buzunarele mele, doar sunt nascut acolo, limba araba la fel iar seful politiei este varul meu! Asa ca de ce nu m-as descurca! Saracul! Era un oras la aproximativ dou sute de kilometri, oras in care nu fusesem niciodata. Directorul, pana cu o luna in urma imi fusese sef de santier, imi era prieten si trebuia sa-l ajut. Mai ales ca aveam si un coleg ratacit pe acolo, probabil speriat si bulversat intre straini. Intreb soferul arab, cu care eram, daca cunoaste orasul. Imi spune ca putin. Dar are un var in oras care este prieten cu seful de la circulatie. Suna la varul lui si stabilim sa mergem la el. Distanta nu este o problema pentru Mahomed, soferul meu, deoarece el nu stie despre masina decat ca are volan si acceleratie. Asa ca hai cu Allah inainte! Sa speram ca nu vor fi nevoiti sa vina altii si dupa noi!

Omul la care trebuia sa jungem, avea o tutungerie si ne astepta acolo cu o surpriza. Dupa ce varul lui i-a povestit de ce mergem la el, a mers la politie , l-a luat pe soferul roman, l-a dus la el , l-a hranit si acum ne astepta sa mergem impreuna la politie, pentru declaratii. Romanul, destul de speriat, imi povesteste ca, noapte fiind, au intrat intr-o curba cu peste 180 la ora si isi mai aminteste ca s-a trezit in nisip, la vreo zece metri de masina. La ce a mai ramas de fapt din masina…Plecam toti trei la politie. Suntem primiti in biroul comandantului. Sunt intrebat daca sunt imputernicit sa semnez procesele verbale si daca compania mea vrea sa faca plangere impotriva soferului de taxi. La raspunsul meu, negativ, fata lui se lumineaza brusc. Deoarece era accident ce implica un strain ar fi fost nevoit sa faca foarte multe hartii, cea ce pentru un arab…..Dupa ce spun ca soferul de taxi imi este prieten si il cunosc foarte bine, imi spune: Atunci va merge foarte repede si toata lumea va fi multumita! Hai sa facem procesul verbal! Ma pune apoi sa-l intreb pe soferul roman cum s-a intamplat si cu ce viteza mergeau. Povestesc ce s-a intamplat. Ma priveste si imi spune zambind: Deci mergeau cu 70 la ora si roata din fata a facut explozie! Nu? Am priceput jocul. Vrea sa-l scoata si pe arab. Nu ma deranjeaza. Chiar imi era prieten. Acestea fiind spuse se apuca de scris. Termina si ne invita sa semnam. Dupa ce semnam, scoate o tusiera si imi spune: Pune degetul mare aici si apoi sub semnatura ta. In multe tari arabe se procedeaza asa pentru a nu se contesta mai tarziu semnatura. Am semnat, am pus degetul..sper ca nu am semnat ca vreau sa-l impusc pe Ghadaffi!!!

Procedura fiind incheiata urma ca soferul meu sa-si primeasca actele, fusesera oprite la politie din noaptea accidentului, apoi sa plecam. Ca straini aveam nevoie de doua acte. Rezidenta in Libya pentru a justifica prezenta in tara si desert-pass pentru a avea acces in zonele petroliere. Pe langa acestea soferul meu, zelos tare, le daduse si roxa de conducere . Comandantul scoate actele imi intinde doua din ele iar roxa, dupa ce se uita lung la ea, o baga in buzunar dupa ce spune ceva arabului care mersese cu noi. Nu am inteles ce a spus asa ca spun: Vreu si roxa ca este tot a noastra! Tibia imi ia foc de la semnele pe care mi le face pe sub masa arabul. Dar este tarziu. Comandantul se intoarce la mine si spune: Nu este buna! Cum sa nu fie, eu am facut-o la Awbari!Da? Da! Atunci prietenii tai vor pleca si tu mai ramai aici! Toata Libya stie de smecheriile care se fac la Awbari! Dintr-o data se face o liniste de mormant. Dupa un timp spune: M-am suparat si as fuma o tigara..dar nu mai am. Si nici prietenii mei. Mai erau doi intr-o camera alaturata. Am priceput ..si intreb: Ce fumezi? Marllboro! Normal generale! Cand este pomana toata lumea fumeaza Marllboro! Cel cu tutungeria merge repede si aduce cinci cartuse de tigari, pe banii mei bineinteles. Situatia se detensioneaza si comandantul spune: Pentru ca nu ai vrut sa faci rau unui arab nici eu nu vreu sa-ti fac rau. Bineinteles sefule! Umanitatea din tine face aceste lucruri..nu spaga… Ne strangem mainile si ne despartim ca buni prieteni. Anunt directorul de la Tripoli ca s-a rezolvat problema si cu speranta ca pe drumul de intoarcere, Mahomed, nu va reusi sa decoleze cu masinuta noastra, plecam spre treburile noastre zilnice.

PS. Ca o ironie a sortii, directorul de atunci, s-a intors sa lucreze cu alta companie, in aceasi zona si a sfarsit intr-un cumplit accident auto.

Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniţi! Jean Paul

Reprezentativ

Cum dracu?…doua cancere?

Deşi sunt bolnav şi neajutorat, nu îmi pare rău că exist. Încerc eu să-mi pară rău, dar n-are sens. Ştiţi de ce? Pentru că eu constat, în mod evident, că exist.N-am venit cu voia mea pe lumea asta. Şi nici n-am să plec de voie din ea. Ăsta este jocul fundamental al existenţei mele. Petre Tutea

Mare adevar maestre! Traim o viata care ni s-a dat si in toata trecerea ei ne pregatim…pentru marele fin al. Intrebarea este: Atunci cand acesta vine, cat de pregatiti suntem pentru acest lucru? Sau mai bine spus, suntem vreodata cu adevarat pregatiti si impacati cu gandul ca vine un timp cand, vrei, nu vrei, trebuie sa spui: Gata! Rostul meu pe aceasta lume s-a terminat! Avenit timpul sa plec! Grea intrebare si mai greu raspuns…O serie de evenimente m-au facut sa imi pun aceste intrebari si sa caut rspunsuri. Pana acum am gasit un singur raspuns si anume ca acel moment poate sa vina oricand, indiferent pe ce scara a vietii te afli…

Sunt o persoana care, pana la varsta de peste 50 de ani, am vazut spitalele numai de afara. Rar am pasit in interiorul vreunuia si atunci in vizita la cineva. Asta pana cand, dintr-o data, a trebuit sa fac cunostinta cu interiorul unui spital. Si am facut-o din plin….In urma cu niste ani am inceput sa am dureri in zona renala. Apoi de vezica. Au urmat controale, analize, ecografii, fara niste raspunsuri clare. Tratamente si asigurarea ca nu sunt probleme deosebite. Intr-un final, la insistentele mele, sunt trimis spre examinare la Spitalul Clinic Fundeni. Pe biletul de trimitere se cerea un examen la vezica , la rinichi scria negru pe alb: Rinichi sanatosi. Deoarece de abia sosim in liber din santierul din Libya, am luat o pauza de cateva zile si apoi gentuta si hai la control! Ajuns la Fundeni sunt intrebat daca cunosc vreun medic si am vreo preferinta. La raspunul meu negativ sunt timis la conferentiarul doctor Mihai Harza. Ma vede si ma interneaza pentru analize si investigatii. Urmeaza procedurile de recoltare si fel de fel de ecogafii si in dimineata urmatoare sunt chemat in cabinetul doctorului. Conferentiarul, unul din chirurgii de exceptie din spital, ma priveste lung si ma intreaba cati ani am. Raspund, ma mai priveste odata lung si exclama: Cum mama dracului te-ai procopsit la varsta asta cu doua cancere? Apoi imi explica ca la vezica am polipi de formatiune canceroasa iar la rinichiul drept o tumoare la fel. Amndoua fiind de tipuri diferite, fara legatura unul cu altul. In acel moment aerul se rarefiaza, camera devine foarte mica, timpul parca se opreste….Dintr-o data totul este dat peste cap, Shakespeare devine foarte actual si fraza lui va rezuma acum totul: A fi sau a nu fi!

In astfel de momente totul capata alt sens, alte conotatii. Nimic nu mai este cum a fost. In primul moment am simtit o stare cumplita de revolta. De ce eu? Durerea fizica a ramas un fleac pe langa durerea sufleteasca care sfasie trupul mai ceva ca o lama de Damasc….Durerea pe care o simti ca o vei provoca celor dragi…Apoi incet, incet, vine gandul: Poate va fi bine! Si te agati de el cu disperarea inecatului care se agata de un pai. Totul incepe sa se aseze pe noua realitate, accepti noua situatie si actionezi ca atare. Diagnosticul este clar. Urmeaza o operatie labaroscopica , cu laser, pentru extirparea polipilor din vezica. Apoi la cateva zile extirparea rinichiului cu toate legaturile lui. Daca prima nu reuseste, se va efectua o taietura comuna si se va interveni chirurgical la amandoua. Aceasta interventie se efectueaza a doua zi, reuseste si urmeaza 6 zile de asteptare in vederea adevaratei interventii. Sase zile de intrebari, indoieli si fel de fel de ganduri. In jur oameni bolnavi si multa , multa suferinta….A venit si ziua Z. Afara zi de martie, mohorata, de parca tot plumbul lui Bacovia s-a revasat asupra Bucurestiului. Am o utima discutie cu conferentiarul. Prognosisul 50/50. Sunt invitat in scaunul regulamentar, de transport bolnavi, pe care il refuz. Daca va fi ca acest drum sa fie ultimul prefer sa il fac pe picioarele mele. Sunt inteles si plec la brat cu doctorita anestezista spre blocul operator. Urmeaza procedura de anestezie si cam 5 ore dispar in neant.

Deschid ochii. Alb. Mult alb si undeva o fiinta toata in alb. Va fi ingerul meu de dincolo? Vede ca am deschis ochii si se apropie. Soptit o intreb: Sunteti reala sau ingerul de dincolo? Incepe sa rada cu pofta si spune: Sunt reala si te anunt ca ai avut o operatie foarte reusita. Si de asemenea mi-ai inveselit ziua cu remarca ta. Simt o sete cumplita si o rog sa imi umezeasca buzele. Imi spune ca nu se poate, deoarece nu s-a eliminat in totalitate anestezia si sigur voi vomita. o rog in continuare si spune: Voi incerca, noroc ca am halate de schimb! Imi umezeste buzele si invitabilul se produce, domnisoara trebuind sa schimbe halatul. A doua zi sunt dus in rezerva si incepe lungul drum a intoarcerii la normal si in acelasi timp 30 de zile de asteptare cumplita pentru aflarea rezultatului de la biopsii. De abia atunci voi vedea daca aceasta suferinta a fost cu folos sau ……Incet, incet organismul incepe sa isi revina. Invat din nou sa fac pasi, la inceput mici, apoi mai multi si mai siguri. Dupa noua zile sunt externat si urmeaza sa revin peste aproximativ o luna pentru aflarea verdictului final.

Din nou acasa! Recuperaea decurge bine, dar gandul la ce vai fi este foarte greu. Voi putea sa revin la o viata normala sau totul va merge spre un sfarsit nedorit de nimeni? Greu de raspuns, greu de asteptat. In sfarsit vine ziua sa merg sa vad verdictul. Ajung in curte spitalului si merg in locul care mi-a fost indicat pentru a ridica rezultatele. Este undeva in spatele spitalului. Merg, vad o usa mare si raman blocat. Deasupra scrie mare: Morga! Dupa ce imi revin vad in lateral o usa mai mica pe care scrie laborator. Primesc hartiile cu rezultatele, dar sunt prea emotionat sa inteleg ceva. Urc sus la cabinetul conferentiarului. Intru si dau hartiile. Se uita atent, mormaie ceva apoi spune: Peste sase luni vii sa controlam labaroscopic vezica. Eu raman lemn. Se uita la mine si spune: Acum ce mai vrei? Vrei sa te pup? Rezultate negative,corp steril. ai scapat! El a crezut ca am citit si intele rezultatele. Dupa lamurirea confuziei ne strangem mana, dumnealui urmand sa intre intr-o noua operatie. Recunostinta pe viata domnule doctor Mihai Harza, atat dumneavoastra cat si minunatei echipe care a contribuit la operatiile ce m-au redat din nou celor dragi!

Ce tarziu s-a facut in aceasta viata! Am citit aceasta intr-o postare, recent si Da! Asa este! Cu ficare an adaugat se face si mai tarziu. Anii au trecut. M-am pensionat si inca exist… M-am alaturat unei frumoase comunitati: Heyadoo. Alaturi de acesti minunati oameni invat si descopar , acum la batranete, lucruri noi si utile. Ma trezesc in fiecare dimineata si multumesc ca inca mai sunt aici si incerc sa traiesc cat mai frumos ziua. Maine? Vom vedea, caci se stie ca maine nu este promis nimanui…..

Oricât de frumos ar răsări soarele, la capăt de zi tot va trebui să apună. Heinrich Heine

Reprezentativ

Americanu..Infasuratul..Oameni..Chipuri

Omul este batran atunci cand regretele iau locul viselor.(John Barrymore)

Asa este oare? Cred ca, vrei nu vrei, anumite regrete le ai in viata. Si asta fara sa fii cu adevarat batran. Iar batran te simti si fara sa ai regrete. Acum cateva zile am implinit o varsta. Esti inca tanar nene spun prietenii! Oare? Corpul a inceput sa spuna altceva….Orice vei face la un moment dat varsta isi cere drepturile…Si daca faci greseala de a te vaita de ceva, vei primi un raspuns care a devenit sablon deja: Ehei! Strainatatea! Asta va mancat sanatatea! Un lucru este cert. De imbatranit, imbatraneam oriunde m-as fi aflat. Cu sanatatea…Poate! Conditiile in care am lucrat este posibil sa fi grabit anumite procese. Poate…Dar profit de aceste randuri si dau acum un raspuns. Pe care nu l-am dat niciodata. Nu am simtit nevoia sa justific in fata nimanui din exterior alegerile pe care le-am facut in viata… Toti cei care ne judeca, din exterior, trebuie sa stie ca noi, petrolistii, am fost nevoiti sa luam calea strainatatii. Practic am fost obligati. Atunci cand un prim ministru, foarte carismatic de altfel la aceea vreme, a spus: Este mai ieftin sa importam petrol decat sa sapam dupa el! Din acel moment pentru forajul sondelor din Romania a incept sfarsitul..Una dupa alta vechile schele de foraj au inchis portile. Iar petrolistii? Au fost nevoiti sa plece in toate zarile, pentru a putea sa-si practice meseria. Daca am un regret dupa toata perioada petrecuta acolo? Da. Faptul ca am pierdut pensia, destul de substantiala, pe care trebuia sa o primesc din partea statului Libyan. Nimeni nu a miscat un deget sa ne ajute. Dupa atatia ani de munca am fost adunati intr-o sala si ni s-a comnicat sec ca Rompetrol a inchis activitatea din Libya si ca nu mai are nevoie de serviciile noastre. Si gata! Acesta a fost sfarsitul…Totul a devenit amintire. In rest nu simt decat nostalgie. Dupa timpul petrecut acolo, dupa oamenii intalniti, prieteniile legate acolo….Am sa povestesc acum despre cativa dintre cei cu care m-am intersectat in acest timp.

Primul care imi vine, acum, in minte este Americanu. Alah sa-l aiba in paza..ca numele adevarat nu l-am stiut niciodata. Printre activitatile pe care compania noastra le executa era si perforarea sondelor. Explozibilul si toate materialele pirotehnice erau depozitate intr-un loc special. Loc care, conform legilor locale, trebuia pazit de personal inarmat . Personalul era asigurat de autoritatile locale. Unul din oamenii care trebuiau sa asigure paza era si Americanu. De ce Americanu? Acest om era macinat de o ura cumplita fata de americani. Cu orice ocazie spune ca daca vin americanii el va ucide o suta si dupa aceea poate sa plece in paradis linistit. Era perioada cand sentimentele antiamericane erau la apogeu. Americanii bombardasera orasul Tripoli, bombardament in urma caruia a fost ucisa una din sotiile lui Gaddafi, sau cel putin asa s-a acreditat ideea. Asa ca va dati seama cum era priviti aici americanii. In fiecare dimineata treceam pe langa o scoala si vedeam elevii adunati in curte strigand ceva. Dupa aceea intrau in scoala. Am intrebat ce striga elevii si am primit raspunsuri in ,,doi peri”. Pana la urma un translator mi-a spus. Se strigau diferite sloganuri pro Gaddafi si se incheia cu o fraza standard: Moarte Americii! Moarte Marelui Satan! Ca o paranteza, in toata Libya nu mai exista nici un indicator sa altceva scris in enleza. Peste tot se acoperise cu vopsea alba. Daca nu cunosteai traseul sau nu aveai cu tine un vorbitor de araba aveai o mare problema…. Cam asa erau vremurile acolo cand l-am cunoscut pe Americanu.. Tantos si mandru se plimba toata ziua cu un Kalasnicov atarnat de gat . Daca vorbeai cu el, inevitabil termina cu: Sa vina americanii sa-i omor! Nu a fost nevoie sa vina americanii. Intr-o zi s-a apucat Americanu sa taie un butoi, cu un polizor de mana. In butoi fusesera depozitati carburanti. Deoarece s-a apucat sa taie cu dopul pus la butoi va inchipuiti urmarea. O bubuitura puternica si…Americanul a plecat sa-l intalneasca pe Alah! Ironia sortii a facut sa fie omorat de un butoi care ramasese de la o companie americana , care activase acolo inaintea noastra si care fusese fabricat chiar…. in America!

Infasuratul! Sau pe numele lui adevarat Mahomed. S-a lipit de aceasta porecla deoarece era de neam tuareg si conform traditiei umbla cu capul infasurat intr-un turban care lasa la vedere numai ochii. Omul acesta era o adevarata poveste. In tinerete a facut parte din garda care asigura securitatea lui Gaddafi. Pentru acest lucru a facut pregatire militara alaturi de trupele speciale din Rusia, pe atunci Uniunea sovietica. In momentul cand varsta nu a mai permis acest lucru, s-a retras in locurile de bastina, zona Awbari, unde a fost seful securitatii desertului din zona. In aceasta postura l-am cunoscut. De la inceput a fost foarte clar in relatia cu romanii. A avut o singura pretentie la noi si ne-a spus urmatoarele: Sunteti crestini, aveti obiceiurile voastre, unele care intra in contadictie cu coranul nostru. Atata timp cat le tineti numai pentru voi si nu antrenati si arabi, sunteti prietenii mei. Saptamanal trebuia sa raporteze la sediul lui activitatea romanilor. In tot acest timp nu am avt nici o neplacere cu autoritatile. Era un barbat inalt si foarte puternic. In momentul salutului, cand se strangeau mainile, pentru fractiuni de secunda aveai impresia ca mana ti-a fost prinsa intr-o menghina. In momentul cand stateam la glume impreuna, pastram o distanta rezonabila fata de el. Aceasta pentru ca, probabil datorita pregatirii speciale din armata, cu doua degete sau chiar cu unul uneori, apasa pe unele zone ale corpului tau si pentru cateva secunde erai pur si simplu paralizat, picai pe jos. Acest lucru il amuza teribil si noi, care il cunosteam bine, pastram distanta. Odata ne-a cerut voie sa dea televizorul pe canalul national deoarece vorbea Gaddafi. Stiind de acum atasamentul lui pentru Gaddafi, pe care il iubea neconditionat, l-am lasat sa urmareasca discursul. A luat un scaun, s-a asezat, apoi ca un veritabil contorsionist a luat ambele picioare si le-a pus dupa ceafa, ramanand asa pana la sfarsitul emisiunii. Aproximativ doua ore. Toti am ramas masca. La sfarsit nu am rezistat si l-am intrebat cum poate sa faca asta. A zambit si a raspuns scurt: Antrenament! Cat era ziua de mare, Infasuratul lua masina, o Toyota de desert gaurita de o rafala de gloante pe partea soferului, inarmat cu un pistol si un Kalasnicov, cu binoclul agatat de gat strabatea desertul in lung si lat. Dupa cativa ani a iesit la pensie si o perioada nu l-am mai intalnit. La o intalnire cu un general, care avea ordin sa repuna pe picioare o ferma abandonata si avea nevoie sa-l ajutam cu puturile de apa, din vorba in vorba ne spune: Am un prieten pensionar, nu aveti un loc de paznic sa mai castige si el niste bani? La raspunsul afirmativ al sefului meu in incapere intra Infasuratul care ma imbratiseaza, spre mirarea sefului meu care era nou si nu-l cunoscuse. Din acel moment si pana la momentul declansarii razboiului a lucrat alaturi de noi. A fost ultimul arab cu care am vorbit in Awbari inaintea evacuarii. Si primul pe care l-am cautat dupa ce ne-am reantors. Dar nu mai era printre noi. Din povestea pe care mi-a spus-o un prieten comun, reiese ca nu a putut sa treaca peste moartea lui Gaddafi. In momentul cand s-a anuntat uciderea lui Gaddafi, s-a izolat, nu a mai vorbit cu nimeni. A cazut la pat, a refuzat mancarea si intr-un final a plecat sa se intalneasca cu cel caruia i-a dedicat toata viata. Pe romaneste spus a murit de inima rea!

Ali, Algerianul! De departe cea mai pitoreasca persoana pe care cu care am lucrat a fost Ali, un tunisian care era in zona Awbari de peste douazeci de ani, in momentul cand s-a angajat la noi. Era omul ,,rezolva tot”. Daca aveai o problema la politie, armata, banca, primarie sau la orice institutie din zona, Ali rezolva imediat! La inceputuri lucrase, ca administrator, cu o companie franceza care construisera un spital in oras. Si ca o paranteza, un spital care la vremea aceea depasea cu mult, din punct de vedere al dotarilor, multe spitale di Romania. Dupa aceea a lucrat ca profesor la o scoala din zona. La majoritatea sefilor din orasul Awbari, in functie in momentul in care am ajuns noi acolo, Ali le fusese profesor. Asa ca Ali avea intrare peste tot si rezolva majoritatea problemelor. Dolofan, cu o mustata tipic arabeasca, era tipul acela de bunic pus pe glume. Cu un umor debordant, era un mare amator de farse si in acelasi timp un mare incasator. Mai ales incasator… Conducea singura Dacie 1300 care circula in orasul Awbari, mai tarziu aveam sa folosim si noi una. Imita foarte bine pe oricine si seara, dupa program, il provocam la povesti, totul terminandu-se in cascade de ras. Dupa cum am spus el si masinuta lui erau constant victime la fel de fel de farse. Imi aduc aminte acum de una. Ali ne povestea ca viseaza noaptea monstrii care vin peste el si din aceasta cauza nu poate sa doarma. Si credea el ca Alah il pedepseste pentru pacatele lui. Va dati seama ca. in fiecare seara zona lui era vizitata de fel de fel de ,,monstrii”. Exasperat si sfatuit de alti prieteni a ajuns la concluzia ca trebuie sa mearga la moschee, unde impreuna cu mulahul de aici sa sacrifice un berbecut , pentru iertarea pacatelor. Acestea fiind hotarate, merge la targ si cumpara un berbecut pe care il baga in porbagaj si se intoarce la baza, dupa servirea mesei de pranz urmanad sa mearga la moschee. Greseala fatala! ,,Prietenii”, in timp ce Ali servea masa, i-au luat berbecutul si in locul lui au pus un caine. Scenariul era ca in momentul in care va pleca sa fie oprit si sa se rada de el. Deoarece in timpul mesei a venit un sef cu nu stiu ce comunicare, nimeni nu a observat cand Ali a iesit si a plecat cu masina. Mergand spre moschee si-a adus aminte ca a uitat sa ia ceva din camera, asa ca a facut cale intoarsa. Cand a oprit a auzit zgomot in portbagaj si a deschis sa vada despre ce este vorba. Cand a deschis a ajuns in pragul lesinului. In rasul general a urmat apoi cel mai colorat potop de blesteme auzit vreodata, Ali vorbind perfect limba romana! Cam asa decurgeau lucrurile cu Ali. El era pata de culoare a bazei. Desi era algerian, traia impreuna cu familia in Tunis, fiind refugiati politici, intr-o zona frumoasa a orasului, Tunis Chartage. Aici avea o casa foarte mare si frumoasa, unde traia sotia si copii, Ali avand vizite rare, cateodata si la patru ani. Awbari devenise a doua lui casa, unde se simtea respectat si in largul lui. Trimitea in schimb tot timpul bani si lucruri acasa. Deoarece o buna perioada de timp am tranzitat Tunisia, noi eram de multe ori curierii lui. Cu o asemenea ocazie i-am cunoscut familia si i-am vazut casa. Inaintand in varsta si avand si ceva probleme de sanatate a fost convins pana la urma de familie sa se intorca acasa. De data asta definitiv. O perioada am avut vesti despre el, prin diferiti colegi care lucrau in Tunisia. De cativa ani insa nu mai stiu nimic de el…Am promisiunea de la un prieten care tranziteaza Tunisia ca se va interesa de prietenul meu Ali…Astept! Americanu, Infasuratul, Ali…oameni, chipuiri, franturi de viata…AMINTIRI!

Amintirile sunt singurele lucruri care nu ne pot fi luate niciodată. Adună-ţi cât mai multe! Catherine Pulsifer

Dan Bacain-Berca-Buzau

Reprezentativ

Aici sta domnul Cotetaru???…

Doar daca ne amintim, putem intelege. Edward Morgan Forster

Doar daca…Pai da! Lumina amintirilor noastre, care vine ca lumina unui opait din noaptea trecutului, se stinge incet, odata cu noi. Si de multe ori raman, acolo, estompate de trecere implacabila a timpului. Nu pierdute de tot. Ci stand cuminti si asteptand scanteia care sa ne duca la ele . Scanteie care vine de oriunde. Privind o fotografie, in urma unei discutii despre o anumita perioada, sau pur si simplu prin asocierea unui simplu cuvant cu o anumita intamplare , cu o anumita persoana. Astazi, stand de vorba cu un vecin care imi povestea ce pui frumosi are la cotet, instantantaneu, cuvantul cotet mi-a amintit de un fost coleg, din perioada de inceput a activitatii mele din Libya, poreclit Cotetaru!

Originar de prin tinuturile Brailei, Cotetaru, va ramane cunoscut cu acest supranume datorita unei greseli din tinerete. Inaite de anii 90 lucra la o schela de foraj in Romania. La un moment dat trebuiau sa execute un foraj intr-o suburbie a orasului Moreni, Schela Mare se numea zona. Forajul se executa practic in localitate , peste drum fiind casele localnicilor. Din aceasta cauza mai tot timpul pasarile localnicilor apareau in zona de lucru. Printre acestea si un card de gaste. Intr-o zi, eroul nostru considera ca aceste gaste au incalcat proprietatea sondei si ca urmare a acestui fapt aresteaza cateva, parca cinci, le sacrifica si impreuna cu cativa colegi le gatesc la ceaun. Seara, in timpul mesei, se trezesc cu oaspeti. Militia din Moreni! Stapana inaripatelor, afland ce s-a intamplat si cunoscand personal pe cineva din militie ,a anuntat fapta comisa. A urmat o adunare generala la sediul militiei din Moreni. Se constata ca vinovatul principal este omul nostru, ceilalti complici. La insistentele secretarului de partid se ajunge la o situatie de compromis. Sa se satisfaca pretentiile pagubitei si totul se opreste acolo. Pagubita face face urmatoarea evaluare: Gastele ar fi facut oua si din ele boboci. Calculeaza ca a fost pagubita de douazeci de viitoare gaste. Sentinta: Omul nostru trebuie sa aduca pagubitei douazeci de gaste! Sentinta care va fi executata. Dupa aceea urmeaza sedinta din interiorul formatiei unde seful lor tuna si fulgera, spunand la un moment dat: Eu am venit aici sa conduc petrolisti nu niste cotetari! A fost momentul din care porecla ,,Cotetaru” se va lipi de omul nostru si íl va insoti oriunde va merge.

Dupa anii 92, Cotetaru, ajunge in Libya, pe santierul din zona Awbari. Santier unde, la inceputuri, conditiile de cazare erau destul de precare. Se asteptau materiale si doatari care trebuiau sa vina din Iordania, unde se inchisese un santier. Pana atunci cazarea la celebrele ,,triple casete”. Un vagon compartimentat in trei spatii, unde dormeau sase insi. Intr-un asemenea spatiu aveau loc doua paturi, intre ele o noptiera iar la picioare un dulapior de haine. Echiparea se facea pe rand. La un moment dat Cotetaru ocupa un asemenea spatiu singur, colegul fiind plecat in tara. Deoarece ziua campul era aproape pustiu, unii erau la odihna iar altii la sonda, administratorul lasa vorba bucatarului ca vine cineva din tara si sa-l cazeze in camera la Cotetaru. Peste un timp ajunge persoana respectiva. Era un operator de la cabina geologica. Operatorii de la cabina aveau un statut mai bun ca noi. Nu lucrau in conditiile de desert de afara, stateau la aer conditionat si lucrau intr-un mediu curat, feriti de praf. Deoarece ne priveau cam de sus, cum se ivea ocazia, le serveam fel de fel de sicane. De altfel intre noi si majoritatea lor existau relatii de serviciu si cam atat. Odata ajuns operatorul este luat in primire de bucatar, un bucurestean pus mereu pe facut farse, care íi spune: Mergi pe aleea asta pana la camera cutare si intreaba acolo de domnul Cotetaru! Zis si facut! Merge la usa unde bate si de unde iese Cotetaru, chior de somn. Calm intreaba: Dumneata esti domnu Cotetaru? Asta, ca un butoi sub presiune, raspunde: Cine te-a invatat sa-mi spui asa? Bucatarul raspunde operatorul! Urmeaza un pomelnic al tuturor sfintilor din toate religiile la adresa bucatarului, care urmarea scena de la un colt. Dupa ce se calmeaza íl pofteste in camera pe operator si aprinde o tigara. Operatorul íi spune ca nu suporta fumul de tigara si de aceea nu trebuie sa mai fumeze in camera. Cotet tace si nu spune nimic. Intre timp vine bucatarul si íl cheama la masa pe operator. Cand se intoarce ce credeti ca gaseste in camera. Cotetarul impartise camera in doua cu un ceaceaf agatat pe o sarma si acum fuma tacticos intins pe pat. Operatorul spune: Am spus ca nu suport fumul de tigara! Cotetarul raspunde calm: Acum avem fiecare spatiul lui. La mine fac ce vreau! Asta era Cotetarul….

La sonda, asa cum spuneam, operatorii geologi aveau o cabina bine utilata, unde desfasurau activitatile specifice meseriei. Una din indatoriri era aceea de a merge in sonda, la intervale stabilite, pentru recoltarea de probe, care erau apoi analizate in cabina cu aparatura din dotare. Din comoditate si pentru faptul ca seful de sonda statea mai tot timpul la ei in cabina, la racoare, nu mai mergeau ei sa recolteze probele ci chemau podarul sa faca acet lucru. Cand era Cotetarul de serviciu, care era podar, aveau loc adevarate filme de comedie. Cand era chemat sa ia probe, mergea cuminte la cabina, lua sita de probe si apoi merge undeva langa sonda de unde umplea sita cu pietris. Mergea apoi la locul lui de munca, uda sita cu apa apoi calm si zambitor o ducea la cabina. Vazand ca sunt luati in caruta , operatorii faceau adevarate scene, reprosandu-i ca rade de ei. Cotetarul le raspundea calm: Nu este ras este bataie de joc! Asa cum voi va bateti joc de noi! Era chemat seful de sonda si la reprosurile acestuia el raspundea: Eu sunt mai prost!Sa mearga cu mine sa-mi arate cum sa fac! Vrei nu vrei trebuiau sa mearga sa se murdareasca pe maini…Cotetaru scapa cu o mustruluiala. Profesional nu aveai ce sa-i reprosezi. Oricum devenise inamicul public pentru cei de la cabina si de cate ori íi prinde cu garda jos íi executa.

Intr-o instalatie de foraj, accesul se face pe scari, plasate in diferite puncte ale instalatiei. Una din scari trcea chiar pe langa sitele de separatie, unde executa serviciul Cotetaru. Printre altele spala sitele cu un furtun de apa sub presiune. Intr-o zi, un operator de la cabina, care se schimbase de salopete si purta o pereche de pantaloni albi, face greseala sa urce in sonda pe scara de la site. Cotetaru, care a vazut ca vine pe acolo, apuca furtunul si in momentul cand operatorul ajunge in dreptul sitelor da drumul la jetul de apa. In cateva secunde frumosii pantaloni albi devin o amintire, tot noroiul de pe site regasindu-se pe ei. Cotetaru spune cu o figura de nevinovat: Ce faci domnule! Nu ai vazut ca spal sita? De ce nu ai asteptat? Operatorul furios tipa la el: Ai facut-o intentionat! De data asta am martori! Nu mai scapi! Martorii erau doi. Un sondor care se afla in capul scarilor si eu care ma aflam langa Cotetaru in momentul intamplarii. Suntem chemati in fata sefului si dupa ce prezinta intamplarea suntem pusi sa confirmam spusele lui. Dar probabil ca el nu auzise de ,,omerta”. Legea tacerii. Asa ca toata treaba ramane in coada de peste. A naibii coada! Ne va duce la judecata celor de la Bucuresti pana la urma. Si tot datorita lui Cotetaru. Intr-o seara, in jurul orei zece, face pariu cu cativa colegi ca prinde toti cocosii din camp. De unde, nu stiu, in camp erau vreo cinci sase cocosi. Cotetaru prinde cocosii, castiga pariul, dar daca se oprea aici nu mai era el. Fiind in relatii nu tocmai cordiale cu un laborant, deschide usa de la camera acestuia si arunca in interior cocosii. Cocosii speriati, laborantul sculat din somn si speriat, a iesit un intreg balamuc. Laborantul si operatorul cu pantalonii murdariti pleaca in tara cu o luna inaintea noastra. Povestesc intamplarile directorului care se ocupa de Libya si vine anuntul oficial: Cand ajungeti in tara va prezentati la Bucuresti la director! Director care mai inainte ne fusese inginer sef de santier. Si tremura tot santierul cand venea in inspectie!!!

Ajungem in tara si stabilim ziua cand sa mergem la judecata. Ne intalnim in Gara de Nord si impreuna mergem la sediul Rompetrol. Biroul directorului cu operatiuni pe Libya se afla intr-o incapere mai mare unde se mai aflau si alte persoane. Inca un domn si trei doamne. Una devarat complet de judecata! Intram in camera, Cotetaru primul. Deoarece lucrase cu noi in santier, directorul ne cunostea bine pe toti. Cum íl vede pe Cotetaru incepe: Asculta mai Cotetare! Ce mama dracului te-ai apucat sa arunci cocosi, noaptea, peste oameni? Atunci una din doamnele aflate in incapere intreaba: De ce va zice Cotetaru? Acesta se intoarce si spune: Stiti pe vreme lui Pingelica nu prea se gasea de mancare! Care Pingelica?Stiti dumneavoastra ca asa i se mai spunea lui Ceausescu! Urmeaza un ras general si printre hohotele celor din birou, Cotetaru, povesteste intamplarea cu gastele. De abia stapanind rasul o doamna spune directorului: Puteti sa pedepsiti un om care a creat o asa buna dispozitie in acest birou? Directorul, zambind si el, se intoarce la noi : Daca aud ca mai faceti vreo nefacuta va dau afara! Liber! Pana la urma Cotetaru a facut-o si tot el a desfacut-o! Doamna care ne-a luat apararea era secretara personala a directorului. In anii care au urmat a fost un tampon permanent intre director si noi, mereu punand cate o vorba buna cand era cazul. Inainte de pensionare, a avut dorinta sa vada pe viu santierul din Sahara. La vremea aceia eram administrator acolo si am avut placerea sa organizez acel sejur. Mult respect Doamna!

Amintirile sunt singurele lucruri care nu ne pot fi luate niciodată. Adună-ţi cât mai multe! Catherine Pulsifer

Dan Bacain-Berca-Buzau

Reprezentativ

Un trio de poveste..Henry, Tony, Dany!

In lungul drum al vietii intâlneşti oameni care te uită. La randul tau uiţi oameni pe care i-ai întâlnit. Dar, uneori, întâlneşti oameni pe care nu îi poţi uita. Aceştia sunt prietenii tăi. Cam asa suna un citat anonim pe care l-am citit undeva. Foarte adevarat! Insa intalnesti oameni, care nu iti sunt neaparat prieteni, pe care pur si simplu nu-i poti uita. Nu te lasa ei sa-i uiti. Intr-o anumita perioada a activitatii mele, pe unul din santierele din estul Libyei, am avut ocazia sa intalnesc trei oameni, trei adevarate personaje, de care, vreau nu vreau, imi amintesc mereu. Henry, canadian, supervizor la unul din santierele noastre. Tony, american, al supervizor de santier. Dany, filipinez, seful diviziei transpoarte, la o companie vecina cu noi.

In tinerete, Henry, fusese taietor de lemne in nordul inghetat al Canadei. Trecuse apoi in petrol fiind sondor, sondor sef si in final ajunsese maistru de inalta calificare in domeniul exploatarilor petroliere. Din aceasta postura si datorita faptului ca firma care exploata concesiunea din Libya era din Canada, iata-l pe Henry supervizor la unul din santierele Rompetrol! Platit cu peste o mie de dolari pe zi. Pentru a se asigura ca firmele care presteaza servicii in Libya executa corect si conform contractului lucrarile comandate, partea Libyana angaja, pe bani multi, specialisti independenti, care raspundeau de tot ce misca intr-un santier. Din aceasta postura cereau sa le fie asigurate tot confortul. Vagoane de dormit foarte bine utilate, pe toata perioada cat lucrau locuiau numai in curtea santierului, plus fel de fel de nevoi personale. Te executai, pentru ca seara el era cel care semna raportul care iti garanta banii pe ziua respectiva. Unele cerinte erau corecte si de bun simt, altele..mai putin ortodoxe. Inca din prima zi, a inceput sa ispecteze dotarile santierului. Privea si apoi exclama scurt: Rabis! In araba inseamna gunoi. La orice privea era rabis. Ajunge si la instalatia de foraj, priveste putin si vine, de acum obisnuitul, rabis. Inginerul roman, un machidon de toata isprava, se propie de Henry si spune: Hai sa-ti arat ceva! Merg in fata masinii, unde era o placuta pe care scria mare: Made in Canada! Henry ramane fara cuvinte, bombane ceva si pleaca in vagonul lui de unde nu mai iese cateva ore. De altfel, inginerul roman, va fi cel care mai tot timpul il va tachina cu fiecare ocazie ivita. Odata privindu-l cum fumeaza il intreaba: Acasa unde fumezi? Henry spune ca deoarce sotia si fetele lui nu suporta tutunul, fumeaza afara pe o terasa unde sta impreuna cu cainele lui. Atat i-a trebuit machidonului, care il intreaba imediat: Cine plateste la tine facturile casei si toate celelalte cheltuieli? Mandru acesta raspunde:Eu! Machidonul ataca imediat: Ce fel de barbat esti tu in casa? Platesti tot si stai afara cu cainele? Urmeaza o lunga pauza dupa care raspunde: Ai dreptate! Am sa merg acasa si am sa fumez unde vreau eu! La intoarcerea din Canada, inginerul roman, intreba: Unde ai fumat acasa? Henry ofteaza si spune: Pe terasa cu cainele! Una din cererintele, neortodoxe, care trebuia sa-i fie satisfacuta, era procurarea de alcool. De unde? De la vecinii filipinezi care produceau la greu sake din orez. Deoarece lucram ca administrator, eu eram cel care, din pamant din iarba verde, trebuia sa asigur portia zilnica. O sticla de doi litri. Si acum vad in fata ochilor o imagine ce se uita greu. Dupa ce se imbalsama bine, Henry, iesea sa inspecteze lucrarile, in chiloti, cu cizmele de santier in picioare, cu o pufoaica pe el si cu casca in cap. Asta la peste cincizeci de grade afara! Asta da imagine! Cand pleca din santier in liber, ultima miscare a lui era sa puna pe calculator cea mai spurcata imagine porno. Schimbul lui era un arab, musulman practicant, asa ca va dati sema ce reactie avea acesta cand deschidea calculatorul. Se pare ca apucaturile taietorului de lemne din nordul Canadei ramasesera definitorii pentru Henry!!

Dany! Un filipinez simpatic si descuraret. Firma lui asigura inchirierea de utilaje si scule necesare in santiere. Doreai ceva automat te loveai de Dany care te rezolva. Si oficial si neoficial. Mai ales neoficial. Trebuia sa traiasca si el. Impreuna cu ei, filipinezii, adusesera si cateva obiceiuri de acasa. Unul era productia de sake si celalalt luptele de cocosi. De unde naiba faceau rost de cocosi , nu stiu. Dany era un participant fidel la pariuri si un perdant la fel de fidel. Intr-un cuvant, era vesnic in criza de bani si in cutarea de noi modalitati de a face bani. In ficare dimineata ma trezeam cu el ca ma intreaba: Nu vrei un bidon sa ai rezerva pentru Henry? La intrebarea : Iar ai pierdut? Raspundea foarte sigur pe el: Da! Dar deseara sigur voi castiga! Succes prietene! A doua zi era iar buzat. Nu mai era cazul sa-l intreb de ce. Intr-o seara se anunta o mare lupta, cu cocosi noi, iar Dany, optimist ca de obicei, era sigur ca va fi seara lui. Spre ghinionul lui si al celorlalti, s-a gandit sa participe si un inginer roman, nou sosit in santier. Rezultatul? Pana dimineata i-a lasat pe toti fara bani! Dany, prietene! Sa stii ca norocul nu poate fi antrenat! Este sau nu. Sper ca esti bine, pe acolo pe unde te afli acum!

Tony! Alta poveste. De alta factura. American, originar din New York, cu studii, inginer petrolist. Un om citit si rasat.Exact opusul lui Henry. Si spre deosebire de alti americani, care sunt adepti ai ideii ca ei sunt americani si restul lumii, Tony era apropiat de oameni si era respectat in santiere. Avea un mic defect la un picior si din aceasta cauza urca destul de greu treptele vagonului unde dormea. Intr-o zi, impreuna cu un sudor, i-am confectionat o balustrada la scari. Seara, cand a venit, a ramas placut surprins si de atunci am devenit prietenul lui. Consuma si el alcool, dar nu avea pretentii exagerate. Odata pe saptamana aprovizionam frigiderul lui cu o sticla de sake si un bax de pepsi. Henry imi reprosa mereu ca am am mai multa grija de Tony. Era si normal. Tony era supervizorul santierului unde eram eu titular. Deoarece administratorul lui Henry era plecat in tara cu niste probleme, lucram si in locul lui. Era posibil deoarece eram cazati in aceasi locatie, amandoua instalatiile lucrand in aceasi zona. O zi lucram pentru unii, alta zi pentru ceilalti. Tony era prieten cu Dany si cateodata mai mergeau in vizita la Henry. Dupa o astfel de vizita s-a lasat cu alta poveste. Protagonist? Cine altul decat Henry! Ma trezesc, pe la ora zece seara, cu Henry, destul de parfumat, care imi bate repetat in usa. Ies si intreb care este problema. Imi spune: Am venit sa imi dai o sticla! Dar la ora sapte am lasat in frigiderul tau o sticla! Nu mai este imi raspunde furios! A venit Tony al tau si cu Dany si mi-au terminat-o! De ce le-ai dat-o? Erau oaspeti si trebuia sa-i cinstesc! Dar nu au plecat pana nu au terminat sticla! Mergi si tu la ei in vizita! Nu m-au invitat imi raspunde! Pentru ca sunt smecheri! Deoarece sunt prietenii tai trebuie sa imi dai alta sticla! Sa rad un pic de el ii spun ca pana dimineata nu am de unde. Atat mi-a trebuit! Daca nu imi dai, merg si opresc lucru la sonda! Bine nebunule! Ia sticla si mergi in pace! Oameni, locuri, fapte…Henry, Tony, Dany…Oriune va aflati acum in lume, numai bine!

Omul e făcut să trăiască între oameni. Prin urmare, ori îi educi, ori îi suporți. Marcus Aurelius

Dan Bacain-Berca-Buzau

Reprezentativ

Masinu meu este mic..!!!

Daca am fi atat de generosi, de inteligenti si de buni, cum ne laudam tot timpul, n-ar mai fi razboaie si nici vaduve inainte de termen. Alexandru Lincu

Daca!!! Prin definitie omul este o fiinta superioara, in capul regnului, prin faptul ca are ratiune, gandeste si datorita acestui fapt este incununarea suprema a evolutiei. Insa stau si ma intreb si va intreb unde naiba este celebra noastra ratiune atunci cand provocam conflicte in urma carora mor oameni, se distrug valori creeate in timpul a mii de ani si ramane in urma lor durere si suferinta. Multa suferinta! Aaa! Da! Exista o ratiune. Rece, calculata, a celor care pun la cale si orchestreaza aceste nenorociri. Si care castiga! Pentru ca de aceea provoaca aceste orori. Pentru castigul LOR!Dureros este faptul ca cei care participa efectiv la conflicte, combatantii, duc o lupta care de fapt nu este a lor. Cu discursuri mestesugite li se inoculeaza faptul ca este a lor si trebuie sa faca totul, chiar jertfa suprema, pentru a castiga. Nimic mai fals! In razboi toata lumea pierde. Insa combatantii, participantii directi, fac cel mai important lucru. Platesc decontul. Dublu decont. Prin faptul ca foarte multi sfarsec de tineri si odata cu ei visele si aspiratiile lor. Al doile decont prin durerea si suferinta orfanilor, vaduvelor, parintilor care se trezesc singuri in ruinile unei vietii conceputa impreuna. Cand moare un om este o crima, cand moare un milion este o statistica, asa spune odinioara Stalin. Cei de azi credeti ca au alta gandire? Ma indoiesc. Cei multi, cei care duc greul n sunt decat statistici…Trist,dureros, urat! Dar din pacate foarte adevarat. Dar hai sa ne amintim acum alte intamplari, de data asta din razboi…

Razboiul este cel mai urat si barbar mod de a rezolva problemele. Cand insa se poarta intre cei de acelasi neam, aceasi limba, intre frati, orice epitet paleste. Cu peste douazeci de ani in urma, cand am ajuns prima oara aici, Libya era o tara stabila, guvernata. Cu toate acestea, desi convietuiau in mod pasnic, se puteau observa diferente de mentalitate si mici animozitati intre unele zone. Libya este impartita in trei mari regiuni istorice. Tripolitania este in nord si cuprinde inclusiv capitala Tripoli, in est vine Cyrenaica cu vechea capitala, orasul Benghazi si in zona de sud, sahariana, Fezzan. Deoarece atasamentul pentru traditiile si obiceiurile tribului din care provin a fost si este inca foarte puternic, stiind foarte bine acest lucru, in momentul in care a luat puterea Ghaddafi, desi au fost instalati peste tot reprezentantii legali ai statului, a aceptat , tacit, rezolvarea multor probleme de catre comunitatile locale prin reprezentantii marilor familii din zonele respective. Una din marile probleme a fost sudul tarii, zona sahariana, unde pe langa arabi si tuaregi se aflau puternice comunitati de populatie neagra, veniti din tarile din sud. In trecut acestia erau lipsiti de orice drept, dispretuiti si folositi la cele mai injositoare munci de populatia araba. Ghaddafi, dupa preluarea puterii, a acordat dreptul de cetatenie acestora, lucru foarte greu digerat de arabi. Acest lucru a mocnit ani si ani si odata cu caderea regimului populatia de culoare va plati un decont groaznic. Dar despre asta alta data. Din aceasta cauza sudul a fost privit rau de restul tarii. Unii nici nu-l considerau ca acolo este Libya. Am intrebat pe multi: De ce? Raspunsul a fost scurt: Black people! Aia e tara negrilor! Deoarece aveam trei santiere, in trei zone diferite, intodeauna am cautat sa angajam oameni din zonele respective, pentru a evita problemele. Nu intodeauna am reusit acest lucru si am completat locurile vacante cu personal din zona Tripoli. Au lucrat impreuna, fara probleme deosebite, dar relatiile dintre ei erau reci, intre cei din Tripoli si cei din zona Benghazi chiar glaciare. De fapt se pare ca estul tarii, cu vechea capitala Benghazi, nu a fost controlat in totalitate niciodata. De aici s-a aprins de fapt scanteia care va declansa conflictul care devasteaza tara de aproape zece ani. Vrei nu vrei, am fost prinsi in aceasta hora si cativa ani buni am dansat impreuna cu lupii, cum se spune intr-un film.

Dupa caderea vechiului regim a urmat o perioada de acalmie, scurta, care a permis sa ne intoarcem la posturi. Dpa un timp am suferit o dubla operatie care s-a soldat cu pierderea unui rinichi si din aceasta cauza nu am mai fost lasat sa merg in desert, fiind oprit la sediul central din Tripoli unde am activat pana la sfarsit ca HR Officer. Deoarece aeroportul din Tripoli era facut praf, din cauza luptelor care se duceau acolo, am revenit la vechea relatie de transport prin Tunisia. Din cauza riscului de multe ori eram refuzati de transportatori si atunci apelam la cunoscuti si mergeam cu masinilie lor personale. Trebuia sa duc doi colegi la aeroportul din Tunis si am apelat la un angajat, Salah Alshaybe pe nume, care avea o Toyota de mic litraj. Fiind putini nu era o problema marimea masinii, alta era problema. Soseaua care lega Tripoli de granita cu Tunisia era problema arzatoare. Intr-o anumita zona a ei, Podul 27, aveau loc lupe zilnic. Cei din acea zona bombardau un cartier, War Shafana, pe motiv ca cei de acolo luptasera in armata lui Ghaddafi. Cei din War Shafana raspundeu la fel si aveai toate sansele sa fii prins de tirurile lansate de ei. In dimineata plecarii, Salah suna toti cunoscuti din zona care raspund ca deocamdata este liniste. Asa ca plecam. Cand ajungem in zona respectiva vedem pe partea dreapta a soselei un lansator de rachete in plin proces de incarcare cu proiectile. Atenti la el nu vedem un blindat. mascat, care trage imediat si proiectilul trece chiar prin fata masinii noastre. Speriat, Salah accelereaza si aproape ca ne ciocnim cu alt tanc care venea in viteza din fata. Strig la Salah: Fugi repede! Si urmeaza o fuga de cativa kilometrii intr-o tacere totala, toti fiind marcati de cele intamplate. Dupa ce am considerat ca am iesit din zona periculoasa, Salah opreste si ma intreaba: Ce ai spus tu atunci la mine? Dupa ce repet, cu o figura de parca el era vinovat de cele intamplate, raspunde: Masinu meu este mic si nu poate fugi repede! Nu face nimic prieten drag! Important este ca am scapat! Ajungem in vama si cu mare greutate trecem dincolo,toata zona fiind ocupata de egipteni care doreau sa treaca si ei dar nu erau lasati pentru ca nu aveau viza de Tunisia. Deoarece blocasera vama a intervenit armata si un descreierat a tras in plin cu o mitraliera de 14,5. Un glont ratacit a lovit si ucis un soldat de pe teritoriul Tunisiei. Un lucru extrem de grav. Un glont tras spre teritoriul unui stat, echivaleaza cu o declaratie de razboi. Noi am continuat drumul. Dar in scurt timp suntem sunati de la Tripoli si suntem anuntati ca vama a fost inchisa. Ni se recomanda sa evitam localitatile si sa fim atenti deoarce se asteapta represalii din partea civililor tunisieni impotriva masinilor cu numar de Libya. Pai da! Trebuia si o cireasa pe tort! Ajungem totusi cu bine in Tunis. Intrebarea era pe unde ne intoarcem, eu si Salah? A doua zi suntem sunati ca putem sa ne intorcem, vama fiind deschisa dupa convorbiri intre oficialii celor doua tari. Se mentin insa recomandarile de evitare a localitatilor mari de pe traseu. Ajungem cu bine in vama. Dupa ce trecem inoptam la ferma unui cunoscut, deoarece sa strabati noaptea soseau spre Tripoli era mai mult decat o aventura. A doua zi, indrumati de gazda, pe drumuri laturalnice, printre ferme, ajungem in jurul pranzului acasa. Gata! Am scapat si de data asta!

Primul om care a preferat sa injure decat sa dea cu piatra poate fi considerat inventatorul civilizatiei. Sigmund Freud

Dan Bacain-Berca-Buzau

Reprezentativ

Discursul memorabil – Introducerea inteligentă — Zmole Mihai

Scopul introducerii unui discurs este acela de a răspunde întrebării publicului si anume „De ce sa ascult acest vorbitor?” Din momentul în care ai apărut în fața oamenilor cărora urmează să le vorbești ai 30 de secunde pentru a-i convinge că merită să te asculte. E o perioada critică pentru discursul tău. Dacă apariția ta […]

Discursul memorabil – Introducerea inteligentă — Zmole Mihai
Reprezentativ

Golf in Sahara..Ucigasul!..si altele..

La muncă în străinătate…
Am plecat de-acasă eu şi tinereţea,
La fel ca voi!
Şi am lăsat acasă gândul, că mă voi întoarce.
Venim aici crezând că vom deveni nu mai bogaţi,
Dar totusi ne mână dorinţa de a ne îmbunătăţi puţin traiul.
Al celor de acasă, căci al nostru…
Nicidecum nu poate fi numit trai……de Diodor Firulescu (Viata intr-o calimara)

Traiul printre straini…Este traiul pe care, cei care am ales acest lucru, ni l-am asumat in momentul cand am pasit pe acest drum. Cu binele si raul , cu realizarile si nerealizarile, cu dorurile si nelinistile noastre. Un lucru insa sa fie clar. Cu toate realizarile si satisfactiile lui, drumul strainatatii este cumplit de greu si noi cei care am parcurs acest drum am ajuns acum la vremea decontului, atat din punct de vedere sufletesc cat si al sanatatii, care este de multe ori foarte dureros. Dar cum timpul nu mai poate fi dat inapoi, mergem inainte si parcurgem bucata de drum care ne-a ramas la fiecare. Am fost..suntem, inca, vom mai fi cat vom mai putea! Asa ca hai sa mai povestim mici intamplari!

In timpul vietii, din cauza unor intamplari sau actiuni, ne alegem cu niste supranume(porecle) care raman lipite de noi pentru tot restul vietii. Asa cum se intampla peste tot, cei noi veniti intr-o comunitate sunt supusi la fel de fel de farse. Avem in randul nostru doi mecanici cu un fizic diametral opus. Unul era un adevarat urias, o forta a naturii, iar celalat era cam la jumatatea lui. In timpul mesei de pranz cel mic striga la urias sa-i aduca un paha r cu apa. Fiind de altfel prieteni buni, uriasul aduce apa si se aseaza la masa. Atunci un sugubat le spune noilor veniti: Sa fiti foarte atenti cu cel mic ca este foarte periculos. Este un ucigas. Sa fiti atenti la el cand are in mana ceva ascutit si sa nu-l suparati. Ati vazut ca si lui ala mare ii este frica de el! Saracii, cei noi, inghit momeala! La cateva zile dupa aceasta intamplare vine randul celor noi sa ne schimbe la instalatie. Conform procedurii, cel care pleaca, preda colegului care vine sectorul de activitate. Cand ,,ucigasul”merge spre pompa de foraj sa-i spuna ce avea de spus colegului nou, acesta fuge in capul celalat al pompei. Merge din nou spre el, acesta fuge in partea cealalta a pompei. Enervat striga spre cel nou: Mai alerg mult dupa tine sa-ti predau sau te las asa si plec? Cel nou raspunde : Da nu ma tai cu cutitul din mana? Ce se intamplase. La plecarea din camp, bucatarul ii daduse niste cutite ucigasului sa le ascuta. Acum le avea in mana, intr-o carpa, sa le duca bucatarului. Sub impresia celor povestite la masa intelegeti de ce saracul baiat fugea de el. Intr-un final,cel nou, povesteste ce auzisera la masa si de ce fuge de el. Urmeaza un potop de epitete si un calendar de sfinti si totul se lamureste. Dar de acum inainte micutul mecanic va ramane cunoscut drept ,,Ucigasul” De altel un mecanic si un om extraordinar! Tata a cinci copii, pe care i-a crescut si educat exemplar imi spunea,la telefon, zilele trecute ce mandru se simte de cei sapte nepoti. De fapt in urma acelei discutii mi-am amintit de aceasta intamplare.

Ficare om are pe langa ocupatia principala are si alte pasiuni. Asa era Thomas. Unul din supervizorii nostrii, un englez sadea, cu tabieturi si indragostit de golf. De altfel era un participant fidel la turnee de amatori din tara sa. Ca sa ramana in mana,cum se spune, isi adusese trusa de crose pentru a se antrena. Puneam butoaie de tabla la diferite distante, foarte scrupulos masurate, iar Thomas isi regla loviturile. Noi recuperam mingile. In fiecare seara facea masuratorile pentru a doa zi. Asa ca ne-am gandit noi sa-i modificam putin distanta. Am mers si am mutat butoaiele mai departe. A doua zi vine Thomas si se apuca de antrenament. Loveste si spre mirarea lui mingea nu ajunge unde trebuie. Priveste crosa, mingea si tacticos loveste iar. Rezultatul acelasi. Schimba crosa si lovitura merge iar aiurea. Dupa a patra ratare, merge la butoaie sa vada ce si cum. Deoarece noaptea fusese linistita, urmele noastre pe nisip se vedeau foarte clar. A urmat un potop de expresii englezesti clasice pentru asemenea imprejurari si o adevarata cursa de urmarire. Am scapat pentru ca eram mai tineri! A urmat apoi negocieri sa ne intoarcem sa punem butoaiele la loc. De cate o crosa pe la picioruse tot nu am scapat! Dar aventurile lui cu romanii nu s-au incheiat in ziua aceea. Se imprietenise cu mecanicul nostru de camp si seara lasa masina la noi pentru a fi spalata si controlata de ulei si altele. In ziua aceea nu a venit cu masina ci cu un ATV. Noaptea fiind lunga, mecanicul s-a gandit ca nu ar fi rau sa faca cateva tute cu ATV-ul. Numai ca pe nisip nu este ca pe asfalt si foarte repede s-a rasturnat. Deoarece nu mai pornea a venit dupa ajutoare sa-l aduca la camp. Noroc ca nu ajunsese prea departe. A urmat apoi o cursa contra cronometru pentru stergere urmelor capatate in urma rasturnarii. Desi parea ca nu se cunoaste nimic, foarte calm Thomas spune mecanicului: Te-ai lovit rau cand te-ai rasturnat? Si la fel de calm: Oricum nu imi placea. Am sa cer altul! Si a continuat sa aduca seara masina la noi.

In 92, cand am inceput aventura din Sahara, distanta dintre camp si locatia instalatiei de foraj era de aproximativ noua kilometri. Daca cineva ar fi privit de sus spatiul dinte locatii, sigur ar fi crezut ca a descoperit noi piste misterioase asemanatoare celor din Anzi. Peste tot erau cercuri mari, intiparite pe nisip. Explicatia lor? La sosirea noastra acolo am gasit un santier imbatranit din punct de vedere al utilajelor. Erau acolo fel de fel de tractoare si utilaje ramase din vechiul contract. La care mergea se atasa o remorcuta si devene mijlocul de transport pentru schimburile care se deplasau la instalatie. Unul dintre aceste utilaje era un…TAF. Un tractor din acelea care se foloseste in paduri pentru scos copacii taiati. Ce dumnezeu cauta in Sahara? Are mai putina importanta. Important era faptul ca acesta avea o problema la directie. Daca trageai prea mult de volan se bloca si pana nu faceai un ocol complet nu revenea. Din cauza nisipului se intampla des acest lucru si de aici si cercurile minune din desert. Acum zambim, dar atunci? La temperaturile de afara, credet-ma, transportul era un chin in acele conditii. Dar apoi am evoluat si remorcuta a fost atasat la un U-650, celebrul tractor de la Brasov. Cu acesta am patit alta minune. Intr-o dimineata dupa terminarea schimbului trebuia sa mergem la camp la micul dejun si apoi odihna. Un inginer mecanic ce spune: Hai sa facem un ocol spre dune sa vedem rasaritul soarelui dintre ele! Ce credeti ca diavolul a facut vreodata poduri? Hai sa mergem! Plecam spre dune si dupa ce mergem destul de mult ne oprim sa admiram rasaritul. Adevarat, o priveliste superba! Dar…Unde suntem noi exista si n DAR , fiti siguri de asta! Tractorul refuza sa mai porneasca.. Normal! Nici un utilaj nu merge fara motorina! Inginerul nostru uitase sa alimenteze tractorul… Maiculita! Ce tavaleala ai fi primit inginerasule, sub razele superbului rasarit, daca nu ai fost fiul directorului nostru din tara! Asa ca hai la drum! Fara apa, greseala fatala in Sahara, cu soarele tot mai arzator si cu putin noroc ajungem inapoi de unde plecasem. Dupa mustruluiala inevitabila suntem transportati la camp, unde in loc de mic dejun primim masa de pranz si…gata a mai trecut o zi! Maine vedem.Gasim noi ceva care sa devina poveste!

A pleca înseamnă a muri puţin, dar a muri înseamnă a pleca mult. -Alphonse Allais

Dan Bacain-Berca-Buzau

Reprezentativ

Daca este 17…este Revolutie!

In vine in minte acum o fraza auzita intr-un film, cred ca Burebista, care spune: Sa pornesti un razboi este cel mai usor lucru, insa sa iti dai seama de cum se va sfarsi si cate pierderi vei suferi este foarte greu, uneori imposibil! Atunci cand zgomotul armelor acopera orice alte indemnuri la ratiune si cumpatare, umanitatea face un pas inapoi si lasa loc haosului si durerii. Odata deschisa cutia Pandorei, iar raul se revarsa asupra lumii, urmarile sunt de cele mai multe ori incalculabile si sferinta ce le insoteste , pe masura. Asa s-a intamplat si in Libya. O miscare de inalaturare a puterii de atunci s-a transformat intr-un conflict intern, devastator, care de aproape zece ani nu produce decat pagube, durere si suferinta. Declansarea conflictului m-a prins acolo, in sudul tarii, la baza noastra din zona Awbari, unde ajunsesem exact cu o saptamana inaintea declansarii evenimentelor.

11 februarie 2011, zi de zbor pentru reintoarcerea la post, in Libya. Ajungem la Tripoli si ne imbarcam in taxiul care ne va duce la destinatie. Totul sub un mare semn de intrebare deoarece la plecare soferul, calm, ne spusese: Bine ati venit la revolutie! Intr-o saptamana incepe si la noi! Stiam ca in Egipt, dupa mari miscari populare, cazuse regimul, dar, sincer, nu credeam ca aici se va intampla la fel. Ajungem la Awbari si aici acelasi lucru. Toata lumea vorbea de revolutia care va incepe curand. Ne imbarbatam unii pe altii ca aici nu va fi nimic, insa indoiala se stabilise deja in noi si incepea sa lase urme. Pe saptesprezece februarie, pe la ora sase dimineata, aud batai in usa, ies si translatorul nostru imi spune: Dany a inceput! La Benghazi sunt deja paisprezece morti! Se discuta cu cei de la Tripoli si ni se transmite sa stam linistiti. Directorul de santier, foarte hotarat, declara: Nu va faceti probleme, este razboiul lor, nu avem noi treaba cu el! Asa o fi directore! Dar daca el are treaba cu noi?? De fapt pana la final nici tu nu vei avea treaba nici cu noi!!! Evenimentele incep sa se precipite in toata tara, in toate localitatile importante au loc lupte, inclusiv in zona Tripoli. Legaturile telefonice incep sa cada, numai noaptea pe la orele trei , patru, se putea vorbi . Se da dispozitie se opreste lucru in santier si toate echipamentele sunt depozitate in zona de campare. Aici era o oarecare siguranta deoarece era o unitate militara care asigura securitatea campului petrolier, la vremea aceea inca fidela regimului Ghaddafi. A doua zi directorul nostru de santier ne anunta ca se muta din baza in santier deoarece este necesara prezenta lui acolo ca sa linisteasca personalul. Ramanem noi, sase insi, ai nimanui, langa un oras unde in orice moment se putea schimba totul, vecini cu o tabara de ciadezi, care de abia asteptau sa intre peste noi, de altfe facusera public acest lucru. Faptul ca din frica a uitat ca si noi eram ai companiei paleste in fata altui lucru, mult mai grav. In tot timpul pana la evacuare, conducerea de la Bucuresti, a stiut ca si noi suntem evacuati in santier si suntem in siguranta deplina. Fapt comunicat de seful nostru. Stiu acest lucru sigur, de la oamenii care primeau informarile din Libya si cu care nu peste mult timp aveam sa lucrez la Tripoli. Urat directore! Intre timp situatia se agraveaza prin faptul ca nu se mai putea ajunge terestru la Tripoli, erau lupte peste tot in jurul orasului, iar spatiul aerian fusese inchis pentru orice zbor. Lucratorii arabi isi asuma riscul, parasesc zona si pe drumuri, numai de ei stiute, ajung cu bine la Tripoli. Pana vom fi evacuati ramanem singuri, noi cei sase, translatorul si un ghanez care facea curatenie. Si asteptam. Cum s-au scurs acele zile si nopti…greu de explicat in cuvinte…In acest timp colegii din alt santier, din zona de est, aproape de Benghazi, trec prin momente dramatice fiind jefuiti sub amenitarea armelor si cu sabiile la gat. In final sunt evacuati cu o fregata de razboi Britanica pana in Malta.

A venit si ziua mult asteptata! Ghaddafi, ca sa arate lumii ca nu sunt probleme in tara, deschide spatiul aerian. Este gasit un operator aerian care sa ne asigure evacuarea pe calea aerului. Avionul trebuia sa recupereze colegii nostri din al treilea santier, sa ne imbarce si pe noi de la Awbari si in final sa aterizam la Tripoli. Suntem anuntati sa ne prezentam la aeroport la orele zece de dimineata. Mergem acolo si incepe o asteptare care va dura peste douasprezece ore. Nimeni nu stia nimic sigur, totul era la nivel de zvon, asa ca va dati seama de starea de spirit in care ne aflam. Mai mult in jurul orelor sapte, seara, incepe o furtuna urata de nisip. In acel moment nu mai credeam ca vom pleca in aceea noapte. Disperarea era accentuata de faptul ca spatiul aerian urma sa fie inchis iar de coalitia internationala, deoarece urmau sa bombardeze Tripoli si alte zone militare. La o zi dupa ce am fost evacuati au inceput bombardamentele. Cu toata furtuna de afara, pilotul risca si aterizeaza in jurul orei unsprezece noaptea. Suntem imbarcati in mare viteza si decolam spre capitala, unde ajungem fara evenimente.

Conditia cu operatorul de zbor fusese sa ne asigure si accesul in zona interioara a aeroportului, deoarece afara erau cateva zeci de mii de egipteni care pur si simplu blocasera aeroportul. Lucru care s-a intamplat. Am fost repartizati intr-o zona unde se puneau, in vremuri normale , bagajele la banda. Aici am fost preluati de un reprezentant al ambasadei care se va ocupa de noi pana la plecarea spre tara si impreuna incepem sa asteptam avionul militar care trebuia sa vina din Malta. Deoarece depaseam capaciatatea unui Spartan a fost nevoie sa se ceara sa vina din tara un Hercules. Acest lucru a facut sa asteptam de la ora unu noaptea pana in jurul orei unsprezece seara. O asteptare destul de incordata deoarece in zona se duceau lupte. Pe timpul acestei asteptari am vazut cum o stare de razboi, de haos, poate sa scoata la suprafata din unii oameni toata ura , raul, intr-un cuvant toata mizeria umana de care pot da dovada. Dupa cum am spus aeroportul era blocat de egiptenii care asteptau sa se repatrieze. Se zbura non stop spre Egipt, aproximativ douazeci de curse zilnic. In final egiptenii au repatriat peste un milion de oameni. Deoarece din Egipt plecase miscarile populare, militarii libyeni isi varsau toata furia pe acesti oameni. Asa zisi volunatari, pro Ghaddafi, inarmati cu bate si lanturi atacau, afara, pe egiptenii aflati in asteptare, producand un adevarat macel, lovind la nimereala in copii, barbati, fara mila. Odata scapati in interior erau luati in primire de soldatii din paza aeroportului. Am fost martor la scene oribile. Erau bagati dupa numarul de locuri din avion si pana la imbarcare, uneori si peste o ora, erau tinuti in genunchi sub amenitarea armelor. Vai de cel care facea o miscare gresita! Era lovit cu bestialitate cu patul armei unde se nimerea. Am vazut cum doi insi ajutau pe un al treilea, batut crunt afara si cu un picior rupt, sa treaca prin poarta de control. Aici cei doi au fost loviti cu salbaticie iar cel ranit a fost obligat sa se tarasca singur prin poarta de control. Asta este razboiul si asta scoate la iveala din oameni, daca mai pot fi numiti oameni. Ficare profita cat poate de necazul celuilalt. Dimineata un pachet de tigari era cam doi dolari, seara peste zece. Apa si mancarea la fel. Cine are bani cumpara, cine nu rabda. Vine in sfarsit si avionul nostru. Mergem la imbarcare unde suntem intampinati de un echipaj ingandurat, se trage foarte mult in oras, care ne ajuta la imbarcare, ne distribuie apa si fructe si cauta sa ne creeze tot confortul pentru calatorie. Este un avion militar totusi. Decolam si dupa un timp suntem anuntati ca am iesit din zona in care puteam sa fim loviti si toata atmosfera se destinde. Mergem acasa! Mii de multumiri echipajului care a stat in aer aproape noua ore pentru ca noi sa ne intoarcem acasa la cei dragi!

În război ai dreptul să ucizi pentru a nu muri, dar în bătălia vieţii, cel mai sublim dintre drepturi este acela de a muri pentru a nu ucide.Eliphas Levi

Dan Bacain-Berca-Buzau

Reprezentativ

Amestecate….

Sunt o parte din totul pe care l-am întâlnit până acum de-a lungul drumurilor mele si sunt o părticică din tot ce am văzut. Alfred Tennyson

Asta asa este! Cu siguranta dupa multi ani petrecuti in mijlocul unei comunitati, diferita de ce ai trait tu pana atunci, incepi sa te identifici si tu cu felul de a fi al ei. Este inevitabil! Nu ai cum sa petreci atata timp acolo fara sa iei ceva cu tine si fara sa lasi ceva din tine. Te lovesti de lucruri si fapte care iti pot schimba, ulterior, fundamental fel de a privi si judeca anumite realitati. Intalnesti fapte si obiceiuri pe care ai vrea sa le intalnesti si la tine acasa si pe care, dupa ce te intorci, nu le gasesti si tanjesti dupa ele.

Personal, o situatie pe care as vrea s-o intalnesc, aici acasa, este formidabilul spirit de solidaritate si intrajutorare pe care l-am observat acolo, de care m-am lovit si trait. Indiferent din ce colt al tarii este, in momentul in care cineva are nevoie de un ajutor imediat cei din jur sar si ajuta. Nu are importanta cine este si de unde este. Este unul de-al lor. Este arab si asta este de ajuns. In Libya totul se transporta pe roti, nu au trenuri, pe distante foarte mari in regim de desert. Daca o masina este oprita pe marginea drumului, oricine trece pe acolo opreste si intreaba ce probleme ai, cu ce te poate ajuta, daca ai hrana suficienta, apa. Daca nu are cu ce sa te ajute intreaba unde sa mearga sa anunte si sa trimita ajutor. Nimeni nu pleaca pana nu se asigura ca esti bine si, ai nevoie sau, nu iti lasa din rezervele lui de apa. M-am intalnit cu acest lucru de foarte multe ori. Imi vine acum in minte unul. Trebuia sa mergem cu un camion sa inchiriem un siloz de ciment de la alta companie, aflata undeva in desert. La jumatatea distantei trebuia sa ne intalnim cu alta masina a companiei, in care se afla delegatul care trebuia sa trateze inchirierea, care venea de la Tripoli. Punctul de intalnire era stabilit la o incrucisare de drumuri, loc unde se afla si un puternic punct de control militar si de politie. Cine ajungea primul trebuia sa astepte pana venea si celalalt. Am ajuns primii si am oprit undeva mai departe de postul de control. Din motive tehnice intampinate de ceilalti asteptarea avea sa fie foarte lunga, toata noaptea. Dupa un timp, vazand ca stam acolo nemiscati, vine la noi o masina de la post si dupa ce explicam de ce stam acolo ne intreaba daca avem apa si mancare. Nu s-a intors la post pana nu i-am aratat mancarea si apa, sa fie convins ca avem. Cand s-a inserat au venit la noi si ne-au invitat sa mergem sa cinam cu ei. Am mers, am mancat impreuna si apoi pana dimineata am stat in jurul unui foc si am baut impreuna din celebrul lor ceai. Dimineata au ajuns si colegii si am continuat drumul, nu inainte de a primi apa si provizii. Si retineti! de la niste oameni care aveau si ei resurse limitate, fiind izolati la sute de kilometri de baza lor. Dar asa spune legea, nescrisa, a desertului si este respectata cu sfintenie. Mai tarziu, cand am lucrat ca administrator, a trebuit sa aplic si eu aceasta lege. Oricine vine in campusul tau, cu diferite probleme de serviciu, nu este lasat sa plece pana nu primeste apa, sucuri, sandwichuri. Este un lucru care se aplica in toate campusurile companiilor care activeaza in Sahara.

Sunt foarte multi arabi care, din diferite motive, traiesc departe de tara si cultura lor. Convietuiesc alaturi de alte obiceiuri si traditii, vad si traiesc viata pe alte coordonate decat cele traditionale lor si totusi in anumite momente sau conjuncturi traditia adanc inradacinata primeaza, chiar impotriva logicii simple. Se stie cu claritate ca femeia in lumea musulmana este, pentru straini, tabu. Obligatoriu purtand burka si hijabul cand ies in lume, invizibile cand cineva de parte barbateasca vine in vizita. Subiectul femeie a fost si va ramane unul din cele mai delicate in relatia cu arabii. La compania noastra aveam angajat un sudanez, musulman, care avea sotia romanca. Traise si studiase multi ani in tara noastra si dadea impresia ca a depasit anumite cutume traditionale. Printre alte atributiuni, avea si sarcina de a tine legatura cu autoritatile. Intr-o dimineata trebuia sa-l gasesc sa mearga cu mine la politie sa ridic masina care fusese arestata. Acolo cand comiti o contaventie rutiera primesti amenda iar masina este arestata, dusa intr-un loc special al politiei. In momentul cand vii cu dovada achitarii amenzii primesti masina inapoi. Am vazut masina lui la poarta si m-am oprit sa vorbesc cu el, dar in masina nu era decat sotia lui cu care am schimbat cateva cuvinte dupa care am urcat sa vorbesc cu el. Am plecat spre politie si tot drumul, la toate incercarile mele de a vorbi cu el, a ramas mut. Dupa ca am rezolvat problema mi-a zis: Ai vorbit cu sotia in lipsa mea si sunt foarte suparat pe tine, nu mai avem ce discuta din acest moment! Deoarece ne cunosteam destu de bine am luat foc si i-am replicat: Ai trait in Romania atatia ani, ai fost in casele noastre, ai stat la masa noastra impreuna cu femeile noastre dar tot salbatic ai ramas! Din acest moment nu am eu ce discuta cu un salbatic! Si am plecat. Dupa aproape trei luni, in care ne-am ignorat total, ma trezesc cu el la poarta depozitului, avea o problema in care avea nevoie numai de mine, ma priveste si spune: Am stat foarte mult si m-am gandit ca eu nu sunt salbatic! Poti sa vorbesti cu sotia mea oricand! I-am explicat ca nu el este salbatic ci purtarea lui de atunci a fost. O strangere de mana si totul a revenit la normal. Asta e! Traditia!

Si totusi! Respectul reciproc duce si la situatii total opuse. Daca reusesti sa castigi respectul unui arab, acesta va deveni prietenul si fratele tau pentru totdeauna si va fi in stare de gesturi pe care rar le vezi la ei, mai ales fata de un strain. Erau in zona noastra, in sud, doi frati sirieni care aveau o afacere in forajul puturilor de apa potabila. Deoarece tot timpul aveau nevoie de reparatii la utilaje, care se efectuau la noi, prezenta lor in mijlocul nostru devenise o normalitate. Cu timpul au inceput sa ne invite pe acasa , am fost chiar si la botezul unuia din copii, stabilindu-se astfel o frumoasa relatie de prietenie. La botez am fost omeniti regeste insa fara prezenta, normala la ei, a sotiilor. La un moment dat directorul de filiala primeste in vizita, in Libya, sotia si cei doi copii. La dorinta acestora de a vedea desertul vin in sud la Awbari. Afland de acest lucru, cei doi frati ne invita intr-o seara acasa la ei. Mergem la ei, incarcati de daruri pentru copii si sotii, si suntem primiti de cei doi frati cu o masa incarcata, in stilul arab, cu fel de fel de bunataturi. Cam dupa douazeci de minute avem parte de o surpriza totala. Apar la masa cele doua sotii, imbracate elegant in tinuta europeneasca, fara a avea capul acoperit. Dupa ce s-a risipit uluirea, am lat masa impreuna si totul s-a desfasurat normal, de parca totul a fost asa mereu. Peste cateva zile la, intrebarea mea, unul din frati mi-a raspuns: Ce fel de respect as fi aratat eu, tinand sotia pitita, pentru un oaspete care imi onoreaza casa, impreuna cu toata familia sa? Ar fi fost un gest dezonorant pentru mine si nu as fi putut sa mai ma uit vreodata in ochii lor! No comment Mohamed! Jos palaria! Un lucru ramane clar. Acolo unde exista respect reciproc, adevarat, profund, totul este posibil.

Reprezentativ

Barman la ambasada Romaniei..

Atunci când călătorești, gândește-te că o țară nu este făcută pentru ca tu să te simți confortabil în ea. Este făcută pentru confortul oamenilor ei – Clifton Fadiman.

Foarte corect! Atunci cand ajungi intr-o tara straina, mai ales daca sederea este de lunga durata, pentru a putea sa rezisti, primul lucru pe care trebuie sa-l constientizezi este faptul ca locuitorii de aici traiesc dupa cutume proprii, care le definesc existenta, care definesc felul lor de a fi. Respecta acest lucru si vei fi la randul tau respectat si acceptat. Peste tot pe unde am umblat, in anii pe care i-am petrecut in Libya, am cautat sa aplic acest principiu si parerea mea este ca am reusit. Datorita respectului si sinceritatii in relatiile avute cu peroanele intalnite nu m-am simtit exclus sau marginalizat ci din contra. La un moment dat arabii, angajati, ma numeau: Baba Sarica! In traducere libera inseamna ,,tatal companiei” si pentru mine a insemnat mult, acest lucru ajutandu-ma foarte mult in relatiile de serviciu.

Unul din locurile care mi s-au lipit de suflet a fost orasul Tripoli. Un oras cu iz oriental, poate cel mai oriental oras din tot nordul africii, care cu timpul te acapareaza, te face sa-l indragesti si odata prins in mrejele lui nu iti mai da drumul. Este orasul unde doi, trei insi din zece, vorbesc romaneste. In vremrile trecute foarte multi copii au studiat in Romania, unii de la nivelul de liceu pentru a invata limba. In acelasi timp in oras a activat o mare companie de constructii din Romania, aproape zece mii de muncitori. Un cartier intreg, cartierul 2000, este construit de romani. Stadionul national, cea mai inalta cladire de la acea vreme din oras si multe alte constructii au fost realizate de romani. De multe ori in timpul unor discutii eram intrebat de Brasov, Pitesti, Buzau,Bucuresti, Ploiesti si multe alte orase de la noi, orase unde studiasera si lucrasera in timpul sederii in Romania. Referitor la Buzau am sa va redau o intamplare cu niste fosti studenti de aici. Lucram atunci intr-un depozit al companiei, situat intr-o suburbie a orasului Tripoli, Tajura, pe malul Mediteranei. Intr-o noapte aud batai violente in poarta si, cand deschid, dau buzna in interior trei insi cu fetele acoperite. Sunt intrebat apoi cum ma numesc. Unul din ei studiaza o hartie si mi se adreseaza: Deoarece suntem informat i ca desfasurati activitati ilegale, sunteti arestat! Va rog sa ne urmati! Fiind in blocaj total, sunt incadrat de doi dintre ei si condus catre masina, cand aud…Hai Craiova! Instantaneu recunosc vocea respectivului. Pe vremuri, cand nici nu stiam unde este Libya pe harta, ma imprietenisem cu trei studenti care invatau arta pilotajului militar la scoala de la Boboc de linga Buzau. Unul dintre ei era mare fan Craiova, ca si mine de altfel, om care acum se distra pe seama mea cu arestarea. Ce se intamplase? Unul din ei iesise din armata si acum ocupa un post, destul de inalt, la serviciul de relatii cu strainii. Aici a dat peste pasaportul meu si dupa nume si fotografie m-a recunoscut. A dat cateva telefoane, a aflat unde sunt si acum este alaturi de mine razand cu gura pana la urechi. Da! Punct ochit, punct lovit domnule Abrigader! Ce a urmat? In toata perioada cat am lucrat acolo, vinerea, veneau la depozit si luam masa impreuna, depanand amintiri si datorita unor numere de telefon eram mai mult decat protejat…

Tot legat de perioada Tajura am si o alta amintire, de alt gen de data aceasta. Intr-o zi sunt chemat impreuna cu alt coleg de director si suntem intrebati daca avem camasi albe si pantaloni negri. La raspunsul nostru negativ, spune: Luati de aici bani, mergeti in oras si cumparati pantaloni, camasi, papioane si in trei zile sa fiti poze de coperta pentru ca pe 1 decembrie sunteti barmani la ambasada, de ziua nationala! Ambasada Romaniei functiona cu personal destul de redus si ambasadorul, pe vremuri fost director general la Rompetrol, a apelat la actualul director sa-l ajute cu personal. Au fost adusi bucatarii din sud, din santier, noi de la Tajura, cateva asistente medicale de la un spital unde lucrau aproximativ patru sute de romani si s-a format comandoul pentru ziua Romaniei. Cel mai rau am iesit eu, deoarece am fost obligat sa imi tai barba la care tinem destul de mult. A sosit si ziua receptiei! Dupa ce suntem inspectati si ni se dau ultimele indicatii plecam la ambasada. Aici liniste totala, desi era nouasprezece treizeci iar receptia era la orele douazeci. La mirarea noastra sotia consulului ne raspunde: Stati linistiti ca de la mancare si bautura gratis nu da nimeni inapoi si veti vedea ca la ora douazeci va fi plin! Asa a fost! Iar peste doua ore, fix, ambasada era goala.Desi in Libya consumul de alcool este interzis prin lege am luat in primire un bar bine garnisit. Traiasca coletul diplomatic din directia La Valeta! Credeti-ma ca in viata mea am vazut multe localuri sau alte locuri unde se consuma bauturi alcoolice in cantitati respectabile. Dar cantitatea de bautura care s-a putut consuma in doua ore, la o receptie intre diplomati, m-a lasat masca! Asiatici au atacat si devalizat proviziile de gin, restul pe cele de whisky. Vinul,berea..mai usor. Cea mai tare aparitie a avut-o reprezentantul Nigerului. Imbracat in tinuta traditionala, cu o blana de leopard peste, a facut prapad printre proviziile noastre. Dupa ce a golit cateva pahare, s-a plasat in coltul barului mi-a cerut o sticla intreaga si s-a omenit singur. De departe insa senzatia serii au fost sarmalutele si mititeii. Pregatite pentru a putea fi servite cu scobitoarea, s-au topit imediat. Cand a vazut ca nu mai gaseste, ambasadorul Pakistanului, a venit si cu scuzele de rigoare,a rugat daca se poate sa mai primeasca macar ,,doua chestii din alea mititele”Dupa plecarea oaspetilor am ramas doar noi, personalul de la camera de comert si cativa libyeni cu sotii romance. Pana spre dimineata am sarbatorit o zi a romaniei , speciala, prin faptul ca deoarece esti departe de casa si tara, simti si traiesti altfel asemenea momente. Incarcatura emotionala este alta si chiar iti este dor de tara ta. Si te simti mandru ca esti roman. Este un sentiment care nu m-a parasit niciodata, indiferent pe unde am fost.

Dacă respingi mâncarea, ignori obiceiurile, îți este frică de religie și eviți oamenii, mai bine stai acasă – James Michener.

Dan Bacain-Berca-Buzau

Reprezentativ

Nu fi ingrijorat,daca apuci dimineata ai scapat!

Daca nu sunt fi intamplari, nu sunt amintiri- Romuls Rusan

Chiar asa maestre ! Oare viata nu este un caleidoscop de intamplari? Foarte importantante sau nu, amuzante, triste, dorite, nedorite, ele alcatuiesc un tot care pana la urma ne defineste sau chiar ne traseaza liniile a cea ce se cheama destin. Si intr-un final ajung ultima ancora care ne mai tine conectati de tot si de toate…Asa ca am sa incerc acum, sa aduc la lumina cateva intamplari amuzante, petrecute in timpul stationarii in zona Awbari, ca din cele mai putin amuzante sau chiar dramatice uneori, am tot avut parte.

Unul din multele pericolele la care esti expus, odata ajuns in Sahara, este scorpionul. Asa ca trebuie sa fii foarte atent la cum te incalti, calcaiile fiind cele mai expuse si unde si cum pui mana. Scorpionul nu ataca omul, daca calci langa el sau duci mana neprotejata in zona lui, din instinctul te autoaparare te inteapa. Efectul veninului este coagularea sangelui pornind de la intepatura iar timpul de reactie este de patru ore, dupa care totul este tardiv. Aveam amenajat un spatiu, unde seara, pe racoare, jucam tenis de masa. In timpul unei partide mingea sare undeva in exterior, langa un gardut. Asistentul medical se duce sa aduca mingea, se apleaca, se ridica si ne arata foarte calm mana si intreaba: Acesta este un scorpion? De unul din degete, bine ancorat, atarna un scorpion. A urmat fuga la spital, injectia antiscorpion si asteptarea, care a durat toata noaptea, sa vedem daca interventia a fost reusita. Pentru asistent asteptarea a fost si foarte dureroasa, durerea in zona intepata fiind unul din efectele intepaturii. Si cum romanul face haz de necaz s-a intamplat si acest lucru. Colegul lui de locuinta in timp ce statea langa el a incercat sa-l imbarbateze, la modul: Nu mai fi ingrijorat ca daca apuci dimineta, ai scapat! Pacientul, cu toata durerea resimtita, face explozie. Se ridica din pat striga la el: Cum adica daca apuc dimineata ma! Ai si pregatit coliva? Urmeza o perna in directia colegului si totul degenereaza iintr-un ras nebun. Dimineata a venit fara probleme, totul a fost in regula si asa, colegul nostru, a mai adaugat o intamplare in caleidoscopul vietii.

Urmatoarea intamplare are ca protagonist un coleg, care din pacate nu se mai afla printre noi, Scorpionul. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! Deoarece nu o mai putea tine acasa, din cauza copiilor, un prieten arab ne facuse cadou o maimuta. Prima zi, prima isprava. O usa uitata deschisa la bucatarie si jumatate din vesela tandari! Drept urmare se stabileste domiciliu fortat pentru maimutica in zona generatoarelor de curent. Aici, dotata cu o zgarda generoasa, sta pe acoperisul de la casuta mecanicului sau cocotata intr-un eucalipt, care crescuse lipit de casuta. Scorpionul, care atunci cand nu avea cursa cu autobzul, facea alimentarea cu motorina a bazei cu o cisterna. Deoarece plecase in cursa dimineata devreme nu stia de faptul ca maimuta fusese mutata, exact in zona unde el descarca motorina. Vine din cursa si calm vrea sa intre in casuta mecanicului, cand, de sus din copac, maimuta sare direct in capul lui. Surprins total acesta aproape ca lesina. Peste o jumatate de ora cand a venit la masa, serveste masa cu greutate din cauza tremurului de la maini, care inca nu incetase.. Dupa ce s-a linistit, povesteste intamplarea in stilul lui inconfundabil si buna dispozitie se instaleaza, bineinteles ramanand tinta ironiilor pana altceva avea sa ia locul acestei intamplari. Intamplare care va avea in centrul atentiei, pe cine altcineva decat Scorpionul? El era vestit pentru ordinea si curatenie fiind un adevarat maniac in aceasta privinta. Asa ca judecati prin ce a trecut dupa urmatoarea intamplare. Intr-o seara a facut greseala fatala si a uitat descuiata masina. Imediat una din numeroasele victime, pe care le avea la activ Scorpionul, aduna doi catei din curte pe care-i plaseaza in cabina masinii. Dimineta cand merge la masina,Scorpionul are parte de o imagine inedita. Din cabina, cu labele pe bordul masinii, priveau la el doi catei care facusera din interior un dezastru. Nebunie! Numele tau este Scorpionul! Ce a urmat este greu de descris.Hartia suporta destule dar nu chiar pe toate. Cert este un singur fapt. Dupa un anume timp, faptuitorul a trebuit sa piarda o noapte intreaga ca sa scoata din propria camera gunoiul de la toate cosurile din baza. Depozitat acolo de cine oare?

In baza noastra mai erau doi prieteni, nedespartiti, pentru care daca ziua se incheia fara o farsa, facuta de unul impotriva celuilalt, era o zi trecuta fara rost. Imi vin acum in minte doua astfel de farse. Intr-o seara jucam rummy si, in linistea care se lasase, au inceput sa se auda niste bocanituri. Unul din cei doi, fara sa realizeze ca celalat nu este prin zona, spune: Oare care nebun mai lucreaza la ora asta fratilor? Intrebarea ramane fara raspuns si plecam la somn. Dimineata, cel care intrebase seara, nu mai venea la masa. Apare intr-un tarziu,furios, in papuci. La intrebarea de ce este in papuci, raspunde ca bocancii lui sunt sus pe acoperis. Cineva sugereaza sa ia o scara daca nu ajunge la ei. la care acesta furios raspunde: Ajung la ei, dar nu pot sa-i iau deoarece sunt batuti bine de tot in cuie! Amicul lucrase constiincios, seara, cand noi ne intrebam cine bate. Alta data cand a vrut sa mearga la culcare, tot cel cu bocancii, a constatat cu stupoare ca nu mai are usa de la camera. Ca sa nu dea satisfactie amicului,desi afara era destul de rece, se imbraca mai gros si doarme fara usa. Cand se trezeste si se uita spre celalat pat din camera constata ca usa era bagata sub salteaua acestuia. Oameni, fapte, intamplari. Pana la urma, peste ani, cand le dezgropam de sub praful uitarii, zambim si exclamam in sinea noastra: Am fost si eu acolo!

Unele întâmplări mărunte din viaţa noastră, în loc să ni se şteargă din minte îndată după săvârşirea lor, printr-un inexplicabil joc al funcţiei perceptive, ne rămân fixate în memorie, uneori cu o lumină şi limpezime atât de neaşteptate în ceea ce priveşte detaliile, încât depăşesc adesea evenimentele capitale care ne angajează soarta. M.Drumes

Dan Bacain-Berca-Buzau

Reprezentativ

Nu v-am mancat eu lebedele…

Se spune ca ne este bine acolo unde suntem. Dar cand ajungem acolo, incepe sa ne roada, amarnic, dorul de casa si de tot ce inseamna acasa. Nu sunt vorbe goale, v-o spune un om care peste douazeci de ani a fost oaspete in propria casa. Sunt momente in care dorul te cuprinde atat de tare incat ,daca ar fi ca un val, atunci, in momentul acela pur si simplu te-ai ineca, fara sansa de a fi salvat. Mi-a ramas in minte, multa vreme, o discutie cu un coleg pe tema dorului de casa si familie. Intr-o noapte am mers sa vorbesc cu un coleg, mecanic, la atelierul lui. L-am gasit privind nisipul si cu o cheie pe care o avea in mana lovind incet un butoi de metal. Era atat de concentrat ca a trebuit sa treaca un timp pana sa realizeze prezenta mea. Normal, l-am intrebat daca are o problema. S-a intors spre mine si pe un ton care mi-a ramas intiparit in minte mi-a raspuns : Fratioare ! Imi este asa de dor de acasa ca mi-e dor si de stalpul de la poarta! Apoi aratand spre o duna, de unde rasarea soarele dimineata, a continuat: Dimineata, cand va rasari soarele, acolo departe, ai mei vor incepe o noua zi singuri iar aici eu voi merge la odihna singur! S-a oprit putin si apoi a continuat cu obida: Si toate astea pentru niste amarati de bani! Asculta la mine acestia nu sunt bani de cheltuit! Acestia sunt bani de pus la icoana ca prea sunt chinuiti! Nu am fost in stare sa dau un raspuns…Ne-am asezat amandoi pe nisip si am ramas asa , privind in departare, fiecare cu gandul la cei dragi, aflati acolo, departe, unde rasare soarele.

Toti cei care vor sa plece, sa munceasca in alte parti, trebuie sa inteleaga ca pe langa dorul de cei dragi se vor lovi de multe alte probleme. Nimeni nu te asteapta cu bratele deschise. Tot timpul vei fi privit, de fapt asta esti, ca un strain. Si cedeti-ma simti asta din plin. Noi, in Libya,am avut norocul ca au existat niste relatii mai vechi intre tarile noastre. Anual veneau in Romania peste sapte mii de elevi sa studieze si acest lucru s-a vazut cand am ajuns aici. Multi stiau tara noastra, traisera aici, vorbeau romaneste si apropierea a fost mai usoara. Si totusi in tot timpul petrecut aici si prin tranzitarea altor tari am avut parte si de reversul medaliei. Si nu numai odata. Imi vin acum in minte doua intamplari care, din pura intamplare, au ca protagonist aceiasi persoana.

In majoritatea timpului, datorita embargoului asupra Libyei, am tranzitat Tunisia pentru a ne imbarca in diferite curse aeriene din Tunis. Una din rute presupunea inoptarea in Sousse, cam la o suta patruzeci de kilometri de Tunis . Aveam timp sa colindam orasul, de altfel o superba destinatie turistica, pentru cumparaturi sau pur si simplu sa vizitam locurile. In timpul unei astfel de escale eram in bazarul orasului impreuna cu un coleg, strungar in baza noastra din desert, care era mai brunet ca noi. De altfel un tip de toata isprava, cu un umor debordant. La un moment dat este oprit de un schimbator ambulant de valuta si intrebat daca este spaniol, neamt, englez.La raspunsurile negative ale acestuia, omul se gandeste putin si apoi exclama: A!Gitan Roumanie!……Bien mon cher! Datorita tie ziua de azi va fi foarte mohorata! Pe moment toata lumea a zambit, a ras, dar credeti-ma ca a fost ras-plans. Orice s-ar spune sunt lucruri care dor si aduc multa amaraciune in suflet. Mie sigur. Dar asa este viata, cu de toate, asa ca mergem mai departe..

A doua intamplare s-a petrecut in aeroportul din Viena si are loc intr-o perioada in care noi nu eram membrii UE. Din acest motiv eram tinuti in locuri special amenajate, efectiv niste tarcuri marcate in culori diferite, unde eram atent monitorizati de personalul aeroportului. Eram un grup care avusesem o stationare in Libya mai mare decat norma obisnuita, din cauza vizelor. Cinci luni era perioada cea mai mica din grup, eu aveam sapte. Din cauza acestui lucru si a modului in care am fost tratati, atmosfera era destul de incordata. Dar romanul nu se pierde asa usor cu firea. Iar in momentul in care ni s-a alaturat un grup de marinari din Ucraina si gazdele noastre au facut greseala fatala sa deschida un free-shop din zona, totul s-a transformat intr-o adevarata chermeza. La un moment dat , deranjat, peronalul care ne monitoriza inchide magazinul si hotaraste sa ne transfere direct la terminalul de plecare cu doua ore mai inainte. Aici, din motive numai de ei stiute, incep sa trieze din nou bagajul de mana si sa trimita la cala o mare parte din el. A fost un lucru care a tensionat foarte tare atmosfera,deoarece toate bagajele indeplineau normele in vigoare. Dar acum intra in scena amicul nostru, cel cu patania din Tunisia. Cand au ajuns la geanta lui si au vrut sa o ia, acesta cu o privire de om amarat zice: Fratilor! E adevarat ca sunt mai negru ca voi, dar jur ca nu eu v-am mancat lebedele! A fost fitilul care a declansat o adevarata isterie de ras. Desi nu au inteles nimic din ce s-a intamplat, austriecii s-au mo;ipsit si ei de rasul nostru, au incheiat triajul si ne-au lasat in pace. Doua intamplari care la rememorarea lor imi aduc zambetul pe buze dar in acelasi timp si o doza de amaraciune si care imi intaresc inca odata, daca mai era nevoie, faptul ca orice ai face pentru cei din alte natii, pentru ei vei fi pentru totdeuna un strain….

Dan Bacain-Berca-Buzau

Totio

Reprezentativ

Madam stie sa inchida ochii,capra nu…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

In deplasarile noastre prin lumea care ne inconjoara, vrei nu vrei, ne lovim si ne intalnim cu foarte multe obiceiuri, traditii,intamplari, fapte, lucruri noi care isi pun amprenta asupra noastra, a gandirii noastre si care raman cu noi. Lucru care se inscrie in logica firii, intodeuna luam ceva si in acelasi timp lasam ceva din noi pe unde trecem, altfel totul va fi fum..si atat. Ne intalnim deci cu fel de fel de lucruri, intamplari, fapte. Unele ne uimesc, altele ne fac sa zambim, sa radem chiar. Insa sa nu uitam si sa fim atenti la un lucru. Faptele si obiceiurile care ne creeaza una din starile de care am amintit, pentru comunitatile acelea sunt un mod de a fi, sunt traditii adanc inradacinate in subconstientul lor si care vin si se perpetueaza odata cu ei din vremuri ancestarale. Este de fapt caracteristica lor fundamentala de a fi si a rezista in timp. In imensitatea Saharei, in mici comunitati, izolate, vechile traditii si obiceiuri sunt mai pregnante ca oriunde. Inchipuitiva un pastor, singur, in imensitatea acestui pustiu. Singurul lucru cu care poate comunica nu este decat…Divinitatea! Acest fapt duce poate spre un misticism mai profund.. Nu stiu..este o parere personala.

Inca de la primii pasi pe care i-am facut in aceasta lume noua, necunoscuta, m-am intalnit cu fel de fel de lucruri, toate inedite si de fiecare data am cautat sa am o explicatie. Am sa va povestesc acum o intamplare, care in esenta ei spune foarte multe despre un anumit mod de a vedea lucrurile. Cea mai raspandita masina in zonele sahariene locuite este masina pick-up. Am ramas surprins sa vad de foarte multe ori langa sofer un alt barbat si in spate, afara, femei. Cireasa de pe tort insa a fost cand am vazut langa sofer o caprita si sus, in aer liber, trei femei. Deoarece soferul venea de multe ori in baza noastra, pentru diferite reparatii, dupa un timp l-am interbat de ce ducea caprita langa el. Dupa ce m-a privit, foarte mirat, mi-a raspuns scurt: Cand bate vantul madama stie sa inchida ochii, capra nu. Si pe amandoua am dat bani! No comment domnule! Banii tai, distractia ta! Si..apropo! Este un fapt superbanal sa vezi barbatul arab mergand cu mainile la spate invartind matanii si la un pas in urma lui, niciodata in rand cu el, sotia incarcata cu toate cumparaturile..Oameni, locuri, fapte..

Dar pentru ca a venit vorba despre faptul ca a dat bani pe nevasta, sa explicam acest aspect Dupa cum se stie, coranul permite barbatului arab sa se insoare cu mai multe sotii, trei in zona unde am fost eu. Se stie de asemenea ca barbatul trebuie sa plateasca pentru sotie. Insa sa nu credeti ca este ca la targ, merg sa cumpar nevasta. Cand se hotaraste sa se insoare, barbatul merge la parintii fetei si daca este acceptat, tatal fixeaza o suma de bani. Fiind de acord cu suma si conditiile cerute de tata, barbatul merge in bazar si cumpara de suma respectiva aur. Atentie! Acest aur este al fetei, al nevestei de mai tarziu si de el nu se poate atinge nimeni in afara de ea. Este de fapt asigurarea ei. Daca este repudiata, va vinde din aur si va incerca sa traiasca, o noua casatorie in conditiile date fiind aproape imposibila. Din aceasta cauza tinerii care nu au in spate o familie instarita, care sa ajute, au mari probleme in a se casatori. Legat de aceste lucruri am sa va spun o intamplare, de domeniul anecdoticii, dar care arata un mod de a gandi al unui arab. Ocupandu-ma foarte mult timp de aprovizionare, am intrat in legatura cu un gradinar vestit in zona, Hagi Ali se numea, de care ma va lega o mare prietenie in timp. Aceasta avea trei sotii, ficare cu locuinta ei, asigurarea de locuita proprie este una din conditiile casatoriilor multiple, avand in total saptesprezece copii.Odata l-am intrebat daca cunoaste dupa nume toti copiii. Ma privit si senin mi-a raspuns: Asta nu este treaba mea, au grija femeile ca de aia le-am luat!Cum zici tu Hagi, Inch-Allah, voia domnului! Sper ca Allah te-a asezat in paradis acolo unde iti este locul!

Istoria unui popor nu depinde de instituţiile sale, ci de caracterul său.Gustave Le Bon

Dan Bacain-Berca-Buzau

Reprezentativ

Am fost la Haga…

Sau ,,Unde dai si unde crapa”

,,Unde dai si unde crapa” asa spun batranii, sau unde pleci si unde te trezesti, adaug eu. Nu ati trecut prin asa ceva? Eu da. Cu varf si indesat chiar. Inchipuiti-va ca va urcati in avion la Otopeni cu destinatia Tripoli via Amsterdam, dar la Amsterdam ti se spune ca trebuie sa mergi la Haga mai intai daca vrei sa ajungi la Tripoli. Dragut, nu? Dar hai sa le luam pe rand sa vedem cum am ajuns in situatia asta, acum privind retrospectiv destul de amuzanta , atunci deloc placuta.

Ca orice tara, Libya are procedurile proprii de de acces pe teritoriul ei. Acest lucru presupune sa ai o viza de acces valabila iar pe ultima pagina a pasaportului sa fie prima pagina tradusa in araba de traducator atorizat. Deoarece eram la limita cu pasaportul, cat am stat acasa am schimbat pasaportul, ramanand si cu cel vechi, taiat insa, pentru transferul de viza in Libya. Din criza de timp nu am facut traducerea pe cel nou. Am anuntat in Libya ca nu am traducerea dar mi s-a spus sa vin deoarece nu sunt probleme, avand asupra mea si pasaportul vechi. Urmarea? Fara nici un fel de discutie nu mi s-a permis accesul in avionul de Tripoli, colegii plecand impreuna cu bagajele mele mai departe, eu…..

Dupa ce au trcut clipele de perplexitate, merg la un birou de informatii, unde, sec, fara nici o explicatie mi se intinde o hartie pe care scria ca trebuie sa merg la Haga, la ambasada Libyei, pentru rezolvarea situatiei. Mi s-a dat totusi o indrumare si anume ca pe tren scrie DeenHag!Multumesc domnilor, acum sunt pe deplin edificat! Stau in mijlocul aeroportului cu o hartie in mana cand, o politista care patrula pe acolo, vazand probabil ca eram destul de dezorientat, se apropie si ma intreaba daca am probleme. Explic situatia, sta cateva momente, apoi imi spune ca nu stie cum sa ma ajute, dar sa mergem la seful ei. Seful ei, un tip destul de amabil, ma intreaba de unde m-am imbarcat. Dupa ce explic de unde, se lumineaza la fata si imi spune ca deoarece mi s-a permis imbarcarea de la Otopeni, compania aeriana este vinovata de situatie si va trebui sa ma ajute la rezolvarea ei. Pune mana pe o statie si dupa ce vorbeste cateva minute imi spune sa astept, deoarece va veni cineva din boardul KLM si ma va ajuta. Dupa nu mult timp apare o domnisoara care imi face semn sa o urmez si sunt dus la birourile companiei.

Aici sunt dat in primire unui angajat, Jerome pe nume, care a sunat imediat la ambasada si imi comunica ca traducerea in regim special ma costa trei sute douazeci euro. Foarte bine, am la mine trei sute. Dupa ce explic situatia imi spune ca la intrare in aeroport este Western Union unde pot primi bani, intre timp el va transmite copii dupa pasaport si in momentul cand eu confirm ca am banii, cel de la ambasada va face traducerea, urmand ca a doua zi sa merg la Haga sa finalizez toata situatia. A doua zi era vineri, duminica pentru arabi, deci urma sa ma intalnesc cu reprezentantul ambasadei undeva intr-un parc in spatele garii din Haga. Vorbesc acasa, mi se confirma trimiterea banilor si cand merg la reprezentanta Western constat ca nu a venit nici un ban. Dintr-o greseala banii au fost trimisi prin MoneyGram iar acestia nu mai activau in aeroport de sase luni. Ma intorc la Jerome cu un pliant care anunta inchidere scursalei din aeroport, pe care erau niste numere de telefon. Jerome suna si intr-un final imi spune ca am bani la ei si trbuie sa merg sa-i ridic din Amsterdam City. In regula, doar ieri am facut acolo o cursa!!!!

La indicatiile lui Jerome, cobor in subteranul aeroportului, unde este o gara imensa, de unde pleaca trenuri in toate directiile, iau trenul spre Amsterdam si ajung in gara centrala.Gara in sine este o bijuterie arhitectonica si tehnica. Fiind situata pe o insula, vin trenuri la peroanele clasice, cat si subteran. Ceva foarte spectaculos! Dar numai de asta nu imi ardea mie. Stiam ca sucursala cautata se afla aproape de gara, cam zece minute de mers pe jos. La iesirea din gara ma intimpina o priveliste superba, un canal peste care trec mai multe poduri si trei bulevarde. Pe care o apuci Danutule? Dilema se rezolva repede. Se apropie de mine un tip, bine imbracat, fara o mana, care ma intreaba amabil unde vreau sa ajung. Imi spune ca deoarece nu poate sa munceasca,din cauza handicapului, se ocupa de calauzirea turistilor, pe o raza de mers pe jos de douazeci minute. Arat adresa, zambeste, imi face semn sa-l urmez si dupa sapte, opt minute ajungem. Iau banii, inapoi la aeroport, confirmam ca avem banii si acum astept ziua de maine sa merg la Haga.

A doua zi iau trenul de Haga, ajung si merg in parcul din spatele garii, asteptand acum sa vedem daca apare cineva. Semnul de recunoastere pentru arab era ca sunt un tip inalt imbracat cu un tricou negru. Usor de recunoscut, deoarece eram singurul la tricou, geculita fiind cuminte in bagajul de la Triploi. In sfarsit vine, scoate din servieta autocolantul cu traducerea, stampila si in cinci minute totul este rezolvat. Cu sacii in caruta, acum imi permit sa pierd toata ziua prin Amsterdam, deoarece avion aveam a doua zi in jurul pranzului. A doua zi merg la imbarcarea spre Tripoli, intind pasaportul, se uita la prima pagina si imi ureaza drum bun. Nici vorba sa intrebe de traducere, nimic. ,,Sa vezi Napoli si apoi sa mori” se zice, probabil ca eu trebuia sa vad Haga ca sa pot merge la Tripoli.

Poate nu vei ajunge unde credeai că te îndrepţi, dar vei ajunge acolo unde ţi-a fost dat să fii!

Dan Bacain-Berca-Buzau

Reprezentativ

Sfatul batranilor…

  • ,,Cate bordeie atatea obiceiuri” spune o veche zicala romaneasca. Profunda si cu mult talc. In fond aceasta zicala reflecta un mare adevar si anume ca fiecare regiune, zona, natie, se confunda cu aspecte unice, care apartin numai acelei comunitati, si care in fond o definesc.
  • Odata ajuns in zona araba din nordul Africii trebuie sa recunosc ca am avut un adevarat soc privitor la obiceiurile, traditiile, cultura,mentalitatea acestor oameni.
  • Faptul de a te grabi sa faci ceva la termen, de a fi la o anumita ora, exact, undeva, sunt doi termeni, pentru arabi, care parca vin de undeva din cosmos. Cuvantul graba practic nu exista in vocabularul unui arab. Cand incerci sa explici ca trebuie sa te grabesti sa realizezi un anumit lucru, te priveste impasibil si raspunde calm ca ,, Alah a lasat si maine o zi” si gata, pentru el treaba este rezolvata.
  • Cinstea este un termen care caracterizeaza din plin comunitatile arabe. Face parte din fiinta lor si de asta m-am convins personal, nu numai odata. In afara de faptul ca furtul este aspru pedepsit, prin amputarea mainii drepte, arabul nu mananca cu mana stanga si automat cineva va trebui sa-l hraneasca, cinstea este o caracteristica fundamentala a lor, face parte din ADN-ul lor. Am sa exemplific printr-o intamplare prin care am trecut personal. Incasasem o suma importanta de la banca, aproape douzeci mii dolari si pentru ca aveam zi de aprovizionare am trecut prin foarte multe locuri din oras si cand in sfarsit am plecat spre baza, la intrarea in baza am constatat ca nu mai aveam gentuta cu banii. Am intors rapid inapoi si am inceput sa refac traseul. La un moment dat un copil de magazin imi face semne sa opresc si ma invita in magazin, unde intr-o punga de plastic trona gentuta mea. Zambind vanzatorul imi da punga, ma obliga sa numar banii si la sfarsit imi spune: Ma fis muck romano! In traducere libera insemna ca nu ai capul la tine. Totul simplu, calm, ca si cum rezolvase un lucru banal, firesc..
  • Totusi un alt lucru m-a impresionat profund la acesti oameni. Indiferent de toate legile pe care trebuiesc sa le respecte, adevarata judecata a unei fapte comisa este facuta de ,,Sfatul batranilor” din comunitatea respectiva. Acestia se aseaza la discutii cu reprezentantii celeilalte parti, analizeaza fapta, decid cine este de vina si apoi iau o hotarare care va fi respectata,neconditionat, de ambele parti, inclusiv in cazul datoriei de sange. Inainte vreme, in cazul unui omor, familia celui care comitea fapta avea datorie de sange catre familia celui ucis. Mai precis familia bagubita trebuia sa ucida pe cineva din familia faptuitorului. In zilele noaste, datorita interventiei din partea autoritatilor, batranii decid o despagubire in lucruri sau bani, satisfacatoare pentru pagubit, pentru ca acesta sa se prezinte in fata comunitatii lui cu onoarea nepatata.
  • Am avut ocazia sa fiu martor la o asemenea intamplare. In urma unei altercatii dintre doi angajati arabi, unul a fost injunghiat de celalalt, grav, in zona inimii. Cu putin noroc a fost salvat de medici. Sfatul s-a intrunit si a decis ca despagubire doua camile si o suma de bani. Credeti-ma ca acest fapt nici nu a ajuns in vederea autoritatilor, acestea respectand tacit decizia batranilor. Cea mai mare surpriza am avut-o cam la un an dupa aceasta intamplare, cand i-am gasit in oras pe ambii protagonisti, stand calm la o narghilea si un pahar de ceai ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic intre ei. Fapte, oameni, mentalitati….La cate bordeie….
  • Dan Bacain-Berca-Buzau

Reprezentativ

Oamenii albastrii…

Tuaregii..ultimii rebeli ai Saharei..

  • Umbland prin locuri noi, necunoscute, inevitabil intalnesti oamenii locului. Cu traditiile specifice, obiceiurile, relatiile sociale si tot ce defineste de fapt o comunitate. Desi zona unde am activat este prin excelenta zona araba, un mare impact a avut asupra mea, minoritatea tuarega.
  • Tuaregii sau oamenii albastrii cum mai sunt numiti, dupa celebrele turbane,pe care le poarta permanent,chiar si noaptea, sunt urmasii unui vechi regat, pe care istoria si actiuni independente de ei, i-a impartit pe teritoriul mai multor tari din regiune. Un regat care la apogeu a fost condus de o regina care a ramas in istorie cu denumirea de ,,Mama a tuturor
  • Din vechime tuaregii au trait in zonele cele mai vitrege ale Saharei, fapt ce face sa fie inegalabili in deplasarea in desert, fara instrumente de orientare.Nimeni nu cunoaste desertul ca tuaregii. Este habitatul lor natural, unde se simt, asa cum de fapt se intituleaza ,, Oameni liberi
  • Desii sunt convertiti la islam, nu merg la moschee, rugaciunea se tine in corturi amenajate in acest scop. Au limba si scris propriu iar femeile nu sunt obligate sa isi acopere fata cu celebrul gealaba,valul femeilor islamice. Mai mult pot sa aiba relatii inaintea casatoriei. O casatorie care insa trebuie sa aiba loc numai intre membrii tuaregi, nu in afara sangelui, nerespectarea acestui lucru ducand la represalii, chiar eliminarea fizica.
  • Povestea acestor oameni este povestea unui popor mandru care a refuzat sa fie asimilat, un popor care nu a putut fi supus in totalitate niciodata si care a preferat sa ramana stapanul rutelor din desert, desert pe care il conosc ca nimeni altii.
  • Viata a facut sa traiesc in preajma lor, sa cunosc cativa, iar relatia cu unul dintre ei sa devina cu adevarat speciala.
  • Era proprietarul unui mic magazin unde se vindeau tigari iar faptul ca eu cumparam mereu de la el cantitati mari, aprovizionam tot santierul, a facut sa ne imprietenim.Deoarece dadusem afara din serviciu un arab, pentru nereguli grave, devenisem o tinta. Intr-o zi am fost anuntat prin telefon de un prieten arab, cu care lucram, ca vor veni dupa mine doi indivizi inarmati.In momentul in care am primit telefonul cumparam tigari de la prietenul meu tuareg. Nu am apucat sa ma dumiresc bine ca o masina verede,o voi uita foarte greu, a oprit in fata magazinului si doi insi s-au repezit spre mine. In acel moment s-a auzit un strigat in spatele meu si tuaregul a iesit afara trecand in fata mea. S-a adresat, foarte apasat, timp de cateva minute celor doi. Cand s-au oprit, cei doi mi-au intins mana, s-au intors la masina si au disparut. Multa vreme nu a vrut sa imi spuna ce a vorbit cu cei doi, dupa multe insistente mi-a spus ca, i-a pus in garda ca sunt prietenul lui, sub protectia lui si ca orice atac asupra mea va fi interpretat ca un atac asupra familiei lui. Tot atunci mi-a spus ca este unul din liderii importanti ai tuaregilor din regiune si tota lumea stie ca nu este bine deloc sa jignesti familia unui tuareg.
  • Oameni, locuri, fapte care vor ramane mereu in inima mea. Iar acolo departe, seara, sub cerul liber, pe acordurile inegalabile ale muzicii lor, prietenii mei tuaregi sigur stiu ca sunt ,, ultimii rebeli ai Saharei
  • Dan Bacain-Berca-Buzau

Reprezentativ

Grau si soareci melomani….

  • Intodeauna cand mergi intr-un loc strain , total nou pentru tine, esti framantat de o multime de ganduri si temeri, normale de altfel. Nu stii ce vei gasi acolo, cum vei fi primit, vei face fata? Stii ca vei da peste tot fel de piedici, surprize, placute sau nu, esti pregatit deci sa dai piept cu necunoscutul si totusi, cu toata aceasta pregatire, tot esti luat prin surprindere, uneori totala.
  • Am trecut prin aceasta experienta inca din prima zi petrecuta in desertul Sahara. Am plecat din baza noastra centrala de langa orasul Awbari si dupa ce am mers cam optzeci kilometri pe sosea asfaltata, sosea care duce spre frontiera cu Algeria, am intrat in desert. Sa nu va inchipuiti ca am intrat pe drum construit. Nisip cat vezi cu ochii si cateva urma de la alte masini. Acum te rogi ca masina sa tina si soferul sa fie destul de experimentat. A conduce in desert, este unul din cele mai dificile teste pentru soferi, chiar si pentru cei cu mare experienta.
  • Dupa un timp nisipul se termina brusc si in fata noastra se face verde, cat vezi cu ochii totul este o mare de verdeata. Ne frecam la ochi si nu ne vine sa credem.Avem in fata o mare cultura de grau.In mijlocul Saharei.Explicatia vine mai apoi. Aici este o ferma experimentala de culura de grau si iarba de sudan, experiment condus de o echipa de filipinezi. Dupa ce depasim ferma ne intoarcem la nisipul cel de toate zilele.
  • Inspirati de cultura de grau pe care am vazut-o, ne apucam si noi de un experiment, care in final ne va iesi pe nas, cu varf si indesat. Am udat nisipul dintre patratele formate de campuri si am semanat grau, luat de la filipinezi. Mare greseala! Dupa ce graul s-a apropiat de maturitate ne-am trezit efectiv invadati de soareci. Doua rase de soareci au devenit stapanii campului.Si nu orice soareci. Seara cand ieseam in fata campului la racoare si cineva pune muzica, soarecii se opreau, se ridicau in doua picioare si efectiv stateau atenti la muzica, unori topaind.
  • Cea mai spectaculoasa intamplare din acele inceputuri ramane insa cea cu florile de duna, de nisip.
  • Intr-o zi un inginer geolog, care se ocupa cu topografia zonei si care cunostea desertul ca nimeni altul, avea deja peste douzeci de ani acolo, m-a luat cu el sa imi arate florile de nisip. Am trecut peste o duna, alta duna si dintr-o data am ramas blocat. In fata noastra se intinde o vale imensa intre doua dune, toata de un albastru incredibil. Cat vezi cu ochii totul este acoperit de flori albastre si asta intr-un loc complet arid, lipsit de apa din precipitatii. O imagine de vis! Semintele acestor flori, vor fi purtate de vanturi si anul urmator, cine va avea noroc le va admira la mare distanta de acest loc. Este una din multele curiozitati si ciudatenii ale desertului. Oricum pentru mine aceea imagine ramane una din cele mai spectaculoase vazute in desert.
  • Dar pentru ca si maine este o zi ma opresc aici si voi reveni!
  • Dan Bacain-Berca-Buzau

Reprezentativ

S-a dus Scorpionul….

In memoria celui care a fost Nicu Tudor, zis scorpionul….

Când cineva la care ţii, pur şi simplu pleacă, aminteşte-ţi că frunzele, toamna, nu cad pentru că vor ci pentru că a sosit momentul…Nu imi apartin aceste vorbe, dar sunt singurele care imi vin acum in minte, minte care s-a golit cu totul in momentul in care am aflat ca prietenul nostru Nicu,zis si scorpionul, a plecat dintre noi, de data asta definitiv….Mai plecase dintre noi odata, sa-si implineasca un vis, care il urmarea si il rodea, sa conduca camione mari pe drumurile europei. Dar noi cu totii stiam ca e undeva acolo in mijlocul lumii pe care a iubit-o neconditionat.Dar acum a plecat in ultima lui cursa…Sa-ti fie drumul lin fratioare! In viata sunt oameni care devin un tot unitar cu locurile pe unde trec, parca sunt acolo dintodeauna. Asa era scorpionul,un tip linistit, dar care pur si simpu erupea cand ceva nu mergea cum vroia el, fiind un perfectionist incurabil. Cel mai rau se supara cand avea probleme cu Janeta lui, el a botezat-o, iar probleme avea destule tinand cont de batranetea ei. Tin minte ca in baza noastra, unde parca dupa fiecare cursa, in momentul in care scorpionul pleca spre locul unde era parcat autobuzul, primul care il vedea striga: Lasa bricheta! Era o vorba a lui, cand era plin de naduf spunea : Am sa-i dau foc! In rest era un tip foarte sociabil, dorea mereu sa stea intre oameni, sa povesteasca, pentru ca pur si simplu nu putea sa stea singur.Tare mult ai iubit aceasta lume scorpionule si acum pleci..singur..pe drumul fara intoarcere! As putea sa stau o noapte intreaga sa povestesc intamplari, unele de pomina, avand ca protagonist pe Nicu scorpionul. Am sa va mai spun una totusi. Plecasem din baza Awbari spre Tunisia, via Tripoli cand undeva in plin desert suntem opriti de un echpaj de politie. Din masina s-a dat jos un ofiter, a urcat in autobuz, a cerut documentele de calatorie. Foarte politicos il intreaba apoi daca are copii acasa. Mirat scorpionul raspune ca are. Atunci ofiterul spune : Si de ce nu-i iubesti? Scorpionul ramane fara replica. Apoi ofiterul explica ca daca i-ar iubi, nu ar merge intr-o cursa asa de lunga cu oameni care ocupa culuarul autobuzului, lucru care ar face foarte dificila salvarea in caz de incendiu.Adevarul este ca eram vreo sase insi,calare pe genti pe jumatatea autobuzului. Ofiterul ne ureaza drum bun si intinde actele spre scorpionul, la care el raspunde: Bine gagiule! In momentul acela ofterul raspunde in cea mai curata limba romana, pana atunci toata discutia s-a purtat in araba : Tinand cont ca sunt totusi ofiter puteai sa spui: Sa traiti! Si sa stiti ca toate aceste reguli le-am invatat la voi la Campina. Ne saluta inca odata si coboara zambind. Scorpionul, om cu replica la orice este blocat, nici nu poate sa miste. Dupa un timp, dupa ce s-a linistit, se intoarce si spune: Fratioare daca ziceam una de-a mea? Scorpionul era vestit pentru limbajul lui colorat si de multe ori nu foarte ortodox. Oricum cu el nu te plictiseai nicidata. Asa era scorpionul…Doamne! Vorbesc la timpul trecut! Din seara asta sufletul meu a devenit mai sarac..Sunt trist…Nu pot sa mai scriu.. Dumnezeu sa te odihneasca in pace fratioare!

Oamenii sunt Zei muritori iar Zeii sunt oameni nemuritori.Fericit este cel care prinde sensul acestor cuvinte pentru  ca el detine cheia catre toate ! Hermes

Dan Bacain-Berca-Buzau

Reprezentativ

Fata Morgana

Să călătorești înseamnă să descoperi că toți se înșeală când este vorba despre alte țări – Aldous Huxley.Mare adevar !Intodeauna omul isi creeaza niste idei preconcepute, despre locuri, oameni, tari, dupa informatii venite din diferite surse, surse care nu reflecta in mod obligatoriu realitatea.Am avut ocazia sa ma conving din plin de acest lucru in timpul petrecut, departe de ai mei, muncind si calatorind in nordul africii. Tot ce stiam despre acest popor era faptul ca sunt periculosi pentru straini, ca sunt un neam de teroristi(vezi atentatul de la Lockerbie) intr-un cuvant ca nu ne va fi foarte usor acolo.Usor nu a fost, dar din cu totul alte motive. Cam acestea erau gandurile mele cand am ajuns prima oara in Tripoli, intr-o calduroasa zi de iulie.De fapt de abia acum incepea adevarata calatorie, de aproximativ o mie de kilometri spre sudul tarii, spre Awbari, ultima localitate din zona unde ne vom desfasura activitatea.Plecam dimineata, devreme, cu inimile destul de stranse, teama de necunoscut punandu-si din plin amprenta asupra noastra.Cam dupa o suta si ceva de kilometri incepem urcusul pe un transfagarasan in miniatura, care ne va urca pe un platou unde tranzitam Gariani, un orasel aidoma Horezului de la noi. Aici se practica olaritul si de o parte si alta a drumului, cat tine localitatea, sunt expuse adevarate minunatii.Dar iesim din localitate si urmeaza aproape cinci sute de kilometri de peisaj cu adevarat selenar, totul este semanat cu piatra arsa de soare, sterp, fara vegetatie. Pe aceasta portiune de drum am trait pentru prima oara sentimentul de fata morgana, moment cu adevarat fabulos.Mergi prin acest tinut selenar si dintr-o data in fata vezi o mare de apa, acolo aproape, totul pare real.Este cu adevarat formidabil.Fenomenul este destul de cunoscut asa ca nu insist acum, aici. Trebuie remarcat faptul ca pe tot drumul parcurs am trecut prin multe filtre, militare in general, unde am fost controlati la sange, uneori sub amenitarea armelor, destul de brutal uneori.Sa nu uitam, tara este sub embargou total, relaxarea in relatiile cu strainii ordonata de Gaddafi va veni mult mai tarziu.Cu toate acestea mergem inainte si spre seara ajungem in cel mai important oras din sud, o adevarata capitala a regiunii, strajuita de o veche cetate, transformata in cazarma militara, emblematica pentru libyeni, deoarece aici a fost garnizoana unde a activat,ca ofiter, Muammar al-Gaddafi inainte de a prelua puterea in tara. Depasim orasul si dupa aproximativ patru ore ajungem in baza principala a Rompetrol din Libya, situata la patru kilometrii de orasul Awbari.Rupti de oboasela, stresati de drumul lung, fara a mai gandi la ceva trecem la somnul izbavitor. Arabi au o vorba: Ce atata graba?Alah a lasat si maine o zi! Asa este! Maine vom vedea ce va mai fi.

Dan Bacain-Berca-Buzau

Reprezentativ

DE CE A NIMANUI?

Se spune ca timpul trece.Timpul nu trece.Din pacate noi suntem cei car trecem prin timp.Sau cel putin asa afirma candva Ibraileanu.Din punctul meu de vedere trece si o simt din ce in ce mai apasat.Adevarul este ca timpul nu iarta pe nimeni si nici nu se intoarce.Cu fiecare clipa care trece,avem tot mai putin timp de petrecut pe lumea aceasta de aceea trebuie sa profitam de orice clipa pe care ne-o ofera majestatea sa timpul in scurgerea lui implacabila.Intr-un fel sunt doua lucruri care ne definesc in aceasta lume,visele si amintirile.Pentru vise muncim o viata intreaga si in final ramanem doar cu amintirile.Pana la urma totul se invarte in jurul lor si intr-un final si visele se transforma tot in amintiri.Important este sa le punem undeva,la o parte,acolo intr-un colt al mintii de unde sa le luam atunci cand avem nevoie de ele.Sa le rememoram cu drag,dar nu cu jind,pentru ca altfel inseamna ca nu traim in prezent si de trait in trecut,nu merge.Mai greu,mai usor,de trait traim numai si numai in prezent.Pentru ca sunt locuitor al planetei pamant si nu fac exceptie de la regula,vreau nu vreau am ajuns si eu la vremea amintirilor.Proaspat pensionat,tinut in casa de problemele prin care lumea trece acum,am sa incerc,fara a avea un talent in ale scrisului,sa pun pe hartie amintiri despre locuri,oameni,obiceiuri,intamplari traite si vazute timp de 23 de ani in nordul africii in special Libya.O tara pe care am numit-o a nimanui.De ce?Dintr-o multitudine de motive, care de care mai trist si mai amar.Acum aproape 30 de ani cand am pus piciorul pentru prima oara in Libya,am gasit o tara linistita,asezata,cu oameni neasteptat de primitori,unde oriunde mergeai te simteai in siguranta.Nu discut aici ,acum,de sistemul politic,asta este treaba altora.Datorita serviciului,am strabatut Libya in lung si lat,la orice ora din zi sau noapte,fara a ma simti amenitat de ceva.Totul a durat pana in 2011,cand incepe ,,primavara araba”si mai pasnic sau nu, incep sa cada regimurile de la putere din Egipt,Tunisia si in final Libya.In Libya de la inceput a inceput cu varsare de sange,urmata de un razboi fraticid,care a impartit tara in tabere si care a adus jale si durere.Se parea ca in octombrie,odata cu eliminarea liderului de la Tripoli,tara se va aseza pe niste baze trainice de pace si intelegere.Dar parca s-a deschis o cutie a pandorei,din care s-a revarsat tot raul din lume.A inceput un razboi civil,care sfasie tara de aproape 10 ani,vreo trei ani l-am simtit din plin pe propria piele,al carui sfarsit nu se intrevede ,deocamdata.Tara a ajuns aproape neguvernata,neguvernabila,devastata de un conflict care nu se mai sfarseste.Poporul a vrut o tara libera,a lor,dar acum se intreaba cu durere,am vorbit cu foarte multi,de ce,pentru ce,pentru cine au dat obolul de sange.Ai cui este de fapt Libya acum?A nimanui am zis eu!Deocamdata!

Voi reveni cu amintiri despre timpul petrecut aici!

Dan Bacain/Berca-Buzau-Romania

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe