Scopul introducerii unui discurs este acela de a răspunde întrebării publicului si anume „De ce sa ascult acest vorbitor?” Din momentul în care ai apărut în fața oamenilor cărora urmează să le vorbești ai 30 de secunde pentru a-i convinge că merită să te asculte. E o perioada critică pentru discursul tău. Dacă apariția ta […]
Discursul memorabil – Introducerea inteligentă — Zmole Mihai
La muncă în străinătate…
Am plecat de-acasă eu şi tinereţea,
La fel ca voi!
Şi am lăsat acasă gândul, că mă voi întoarce.
Venim aici crezând că vom deveni nu mai bogaţi,
Dar totusi ne mână dorinţa de a ne îmbunătăţi puţin traiul.
Al celor de acasă, căci al nostru…
Nicidecum nu poate fi numit trai……de Diodor Firulescu (Viata intr-o calimara)
Traiul printre straini…Este traiul pe care, cei care am ales acest lucru, ni l-am asumat in momentul cand am pasit pe acest drum. Cu binele si raul , cu realizarile si nerealizarile, cu dorurile si nelinistile noastre. Un lucru insa sa fie clar. Cu toate realizarile si satisfactiile lui, drumul strainatatii este cumplit de greu si noi cei care am parcurs acest drum am ajuns acum la vremea decontului, atat din punct de vedere sufletesc cat si al sanatatii, care este de multe ori foarte dureros. Dar cum timpul nu mai poate fi dat inapoi, mergem inainte si parcurgem bucata de drum care ne-a ramas la fiecare. Am fost..suntem, inca, vom mai fi cat vom mai putea! Asa ca hai sa mai povestim mici intamplari!
In timpul vietii, din cauza unor intamplari sau actiuni, ne alegem cu niste supranume(porecle) care raman lipite de noi pentru tot restul vietii. Asa cum se intampla peste tot, cei noi veniti intr-o comunitate sunt supusi la fel de fel de farse. Avem in randul nostru doi mecanici cu un fizic diametral opus. Unul era un adevarat urias, o forta a naturii, iar celalat era cam la jumatatea lui. In timpul mesei de pranz cel mic striga la urias sa-i aduca un paha r cu apa. Fiind de altfel prieteni buni, uriasul aduce apa si se aseaza la masa. Atunci un sugubat le spune noilor veniti: Sa fiti foarte atenti cu cel mic ca este foarte periculos. Este un ucigas. Sa fiti atenti la el cand are in mana ceva ascutit si sa nu-l suparati. Ati vazut ca si lui ala mare ii este frica de el! Saracii, cei noi, inghit momeala! La cateva zile dupa aceasta intamplare vine randul celor noi sa ne schimbe la instalatie. Conform procedurii, cel care pleaca, preda colegului care vine sectorul de activitate. Cand ,,ucigasul”merge spre pompa de foraj sa-i spuna ce avea de spus colegului nou, acesta fuge in capul celalat al pompei. Merge din nou spre el, acesta fuge in partea cealalta a pompei. Enervat striga spre cel nou: Mai alerg mult dupa tine sa-ti predau sau te las asa si plec? Cel nou raspunde : Da nu ma tai cu cutitul din mana? Ce se intamplase. La plecarea din camp, bucatarul ii daduse niste cutite ucigasului sa le ascuta. Acum le avea in mana, intr-o carpa, sa le duca bucatarului. Sub impresia celor povestite la masa intelegeti de ce saracul baiat fugea de el. Intr-un final,cel nou, povesteste ce auzisera la masa si de ce fuge de el. Urmeaza un potop de epitete si un calendar de sfinti si totul se lamureste. Dar de acum inainte micutul mecanic va ramane cunoscut drept ,,Ucigasul” De altel un mecanic si un om extraordinar! Tata a cinci copii, pe care i-a crescut si educat exemplar imi spunea,la telefon, zilele trecute ce mandru se simte de cei sapte nepoti. De fapt in urma acelei discutii mi-am amintit de aceasta intamplare.
Ficare om are pe langa ocupatia principala are si alte pasiuni. Asa era Thomas. Unul din supervizorii nostrii, un englez sadea, cu tabieturi si indragostit de golf. De altfel era un participant fidel la turnee de amatori din tara sa. Ca sa ramana in mana,cum se spune, isi adusese trusa de crose pentru a se antrena. Puneam butoaie de tabla la diferite distante, foarte scrupulos masurate, iar Thomas isi regla loviturile. Noi recuperam mingile. In fiecare seara facea masuratorile pentru a doa zi. Asa ca ne-am gandit noi sa-i modificam putin distanta. Am mers si am mutat butoaiele mai departe. A doua zi vine Thomas si se apuca de antrenament. Loveste si spre mirarea lui mingea nu ajunge unde trebuie. Priveste crosa, mingea si tacticos loveste iar. Rezultatul acelasi. Schimba crosa si lovitura merge iar aiurea. Dupa a patra ratare, merge la butoaie sa vada ce si cum. Deoarece noaptea fusese linistita, urmele noastre pe nisip se vedeau foarte clar. A urmat un potop de expresii englezesti clasice pentru asemenea imprejurari si o adevarata cursa de urmarire. Am scapat pentru ca eram mai tineri! A urmat apoi negocieri sa ne intoarcem sa punem butoaiele la loc. De cate o crosa pe la picioruse tot nu am scapat! Dar aventurile lui cu romanii nu s-au incheiat in ziua aceea. Se imprietenise cu mecanicul nostru de camp si seara lasa masina la noi pentru a fi spalata si controlata de ulei si altele. In ziua aceea nu a venit cu masina ci cu un ATV. Noaptea fiind lunga, mecanicul s-a gandit ca nu ar fi rau sa faca cateva tute cu ATV-ul. Numai ca pe nisip nu este ca pe asfalt si foarte repede s-a rasturnat. Deoarece nu mai pornea a venit dupa ajutoare sa-l aduca la camp. Noroc ca nu ajunsese prea departe. A urmat apoi o cursa contra cronometru pentru stergere urmelor capatate in urma rasturnarii. Desi parea ca nu se cunoaste nimic, foarte calm Thomas spune mecanicului: Te-ai lovit rau cand te-ai rasturnat? Si la fel de calm: Oricum nu imi placea. Am sa cer altul! Si a continuat sa aduca seara masina la noi.
In 92, cand am inceput aventura din Sahara, distanta dintre camp si locatia instalatiei de foraj era de aproximativ noua kilometri. Daca cineva ar fi privit de sus spatiul dinte locatii, sigur ar fi crezut ca a descoperit noi piste misterioase asemanatoare celor din Anzi. Peste tot erau cercuri mari, intiparite pe nisip. Explicatia lor? La sosirea noastra acolo am gasit un santier imbatranit din punct de vedere al utilajelor. Erau acolo fel de fel de tractoare si utilaje ramase din vechiul contract. La care mergea se atasa o remorcuta si devene mijlocul de transport pentru schimburile care se deplasau la instalatie. Unul dintre aceste utilaje era un…TAF. Un tractor din acelea care se foloseste in paduri pentru scos copacii taiati. Ce dumnezeu cauta in Sahara? Are mai putina importanta. Important era faptul ca acesta avea o problema la directie. Daca trageai prea mult de volan se bloca si pana nu faceai un ocol complet nu revenea. Din cauza nisipului se intampla des acest lucru si de aici si cercurile minune din desert. Acum zambim, dar atunci? La temperaturile de afara, credet-ma, transportul era un chin in acele conditii. Dar apoi am evoluat si remorcuta a fost atasat la un U-650, celebrul tractor de la Brasov. Cu acesta am patit alta minune. Intr-o dimineata dupa terminarea schimbului trebuia sa mergem la camp la micul dejun si apoi odihna. Un inginer mecanic ce spune: Hai sa facem un ocol spre dune sa vedem rasaritul soarelui dintre ele! Ce credeti ca diavolul a facut vreodata poduri? Hai sa mergem! Plecam spre dune si dupa ce mergem destul de mult ne oprim sa admiram rasaritul. Adevarat, o priveliste superba! Dar…Unde suntem noi exista si n DAR , fiti siguri de asta! Tractorul refuza sa mai porneasca.. Normal! Nici un utilaj nu merge fara motorina! Inginerul nostru uitase sa alimenteze tractorul… Maiculita! Ce tavaleala ai fi primit inginerasule, sub razele superbului rasarit, daca nu ai fost fiul directorului nostru din tara! Asa ca hai la drum! Fara apa, greseala fatala in Sahara, cu soarele tot mai arzator si cu putin noroc ajungem inapoi de unde plecasem. Dupa mustruluiala inevitabila suntem transportati la camp, unde in loc de mic dejun primim masa de pranz si…gata a mai trecut o zi! Maine vedem.Gasim noi ceva care sa devina poveste!
A pleca înseamnă a muri puţin, dar a muri înseamnă a pleca mult. -Alphonse Allais
Dan Bacain-Berca-Buzau
In vine in minte acum o fraza auzita intr-un film, cred ca Burebista, care spune: Sa pornesti un razboi este cel mai usor lucru, insa sa iti dai seama de cum se va sfarsi si cate pierderi vei suferi este foarte greu, uneori imposibil! Atunci cand zgomotul armelor acopera orice alte indemnuri la ratiune si cumpatare, umanitatea face un pas inapoi si lasa loc haosului si durerii. Odata deschisa cutia Pandorei, iar raul se revarsa asupra lumii, urmarile sunt de cele mai multe ori incalculabile si sferinta ce le insoteste , pe masura. Asa s-a intamplat si in Libya. O miscare de inalaturare a puterii de atunci s-a transformat intr-un conflict intern, devastator, care de aproape zece ani nu produce decat pagube, durere si suferinta. Declansarea conflictului m-a prins acolo, in sudul tarii, la baza noastra din zona Awbari, unde ajunsesem exact cu o saptamana inaintea declansarii evenimentelor.
11 februarie 2011, zi de zbor pentru reintoarcerea la post, in Libya. Ajungem la Tripoli si ne imbarcam in taxiul care ne va duce la destinatie. Totul sub un mare semn de intrebare deoarece la plecare soferul, calm, ne spusese: Bine ati venit la revolutie! Intr-o saptamana incepe si la noi! Stiam ca in Egipt, dupa mari miscari populare, cazuse regimul, dar, sincer, nu credeam ca aici se va intampla la fel. Ajungem la Awbari si aici acelasi lucru. Toata lumea vorbea de revolutia care va incepe curand. Ne imbarbatam unii pe altii ca aici nu va fi nimic, insa indoiala se stabilise deja in noi si incepea sa lase urme. Pe saptesprezece februarie, pe la ora sase dimineata, aud batai in usa, ies si translatorul nostru imi spune: Dany a inceput! La Benghazi sunt deja paisprezece morti! Se discuta cu cei de la Tripoli si ni se transmite sa stam linistiti. Directorul de santier, foarte hotarat, declara: Nu va faceti probleme, este razboiul lor, nu avem noi treaba cu el! Asa o fi directore! Dar daca el are treaba cu noi?? De fapt pana la final nici tu nu vei avea treaba nici cu noi!!! Evenimentele incep sa se precipite in toata tara, in toate localitatile importante au loc lupte, inclusiv in zona Tripoli. Legaturile telefonice incep sa cada, numai noaptea pe la orele trei , patru, se putea vorbi . Se da dispozitie se opreste lucru in santier si toate echipamentele sunt depozitate in zona de campare. Aici era o oarecare siguranta deoarece era o unitate militara care asigura securitatea campului petrolier, la vremea aceea inca fidela regimului Ghaddafi. A doua zi directorul nostru de santier ne anunta ca se muta din baza in santier deoarece este necesara prezenta lui acolo ca sa linisteasca personalul. Ramanem noi, sase insi, ai nimanui, langa un oras unde in orice moment se putea schimba totul, vecini cu o tabara de ciadezi, care de abia asteptau sa intre peste noi, de altfe facusera public acest lucru. Faptul ca din frica a uitat ca si noi eram ai companiei paleste in fata altui lucru, mult mai grav. In tot timpul pana la evacuare, conducerea de la Bucuresti, a stiut ca si noi suntem evacuati in santier si suntem in siguranta deplina. Fapt comunicat de seful nostru. Stiu acest lucru sigur, de la oamenii care primeau informarile din Libya si cu care nu peste mult timp aveam sa lucrez la Tripoli. Urat directore! Intre timp situatia se agraveaza prin faptul ca nu se mai putea ajunge terestru la Tripoli, erau lupte peste tot in jurul orasului, iar spatiul aerian fusese inchis pentru orice zbor. Lucratorii arabi isi asuma riscul, parasesc zona si pe drumuri, numai de ei stiute, ajung cu bine la Tripoli. Pana vom fi evacuati ramanem singuri, noi cei sase, translatorul si un ghanez care facea curatenie. Si asteptam. Cum s-au scurs acele zile si nopti…greu de explicat in cuvinte…In acest timp colegii din alt santier, din zona de est, aproape de Benghazi, trec prin momente dramatice fiind jefuiti sub amenitarea armelor si cu sabiile la gat. In final sunt evacuati cu o fregata de razboi Britanica pana in Malta.
A venit si ziua mult asteptata! Ghaddafi, ca sa arate lumii ca nu sunt probleme in tara, deschide spatiul aerian. Este gasit un operator aerian care sa ne asigure evacuarea pe calea aerului. Avionul trebuia sa recupereze colegii nostri din al treilea santier, sa ne imbarce si pe noi de la Awbari si in final sa aterizam la Tripoli. Suntem anuntati sa ne prezentam la aeroport la orele zece de dimineata. Mergem acolo si incepe o asteptare care va dura peste douasprezece ore. Nimeni nu stia nimic sigur, totul era la nivel de zvon, asa ca va dati seama de starea de spirit in care ne aflam. Mai mult in jurul orelor sapte, seara, incepe o furtuna urata de nisip. In acel moment nu mai credeam ca vom pleca in aceea noapte. Disperarea era accentuata de faptul ca spatiul aerian urma sa fie inchis iar de coalitia internationala, deoarece urmau sa bombardeze Tripoli si alte zone militare. La o zi dupa ce am fost evacuati au inceput bombardamentele. Cu toata furtuna de afara, pilotul risca si aterizeaza in jurul orei unsprezece noaptea. Suntem imbarcati in mare viteza si decolam spre capitala, unde ajungem fara evenimente.
Conditia cu operatorul de zbor fusese sa ne asigure si accesul in zona interioara a aeroportului, deoarece afara erau cateva zeci de mii de egipteni care pur si simplu blocasera aeroportul. Lucru care s-a intamplat. Am fost repartizati intr-o zona unde se puneau, in vremuri normale , bagajele la banda. Aici am fost preluati de un reprezentant al ambasadei care se va ocupa de noi pana la plecarea spre tara si impreuna incepem sa asteptam avionul militar care trebuia sa vina din Malta. Deoarece depaseam capaciatatea unui Spartan a fost nevoie sa se ceara sa vina din tara un Hercules. Acest lucru a facut sa asteptam de la ora unu noaptea pana in jurul orei unsprezece seara. O asteptare destul de incordata deoarece in zona se duceau lupte. Pe timpul acestei asteptari am vazut cum o stare de razboi, de haos, poate sa scoata la suprafata din unii oameni toata ura , raul, intr-un cuvant toata mizeria umana de care pot da dovada. Dupa cum am spus aeroportul era blocat de egiptenii care asteptau sa se repatrieze. Se zbura non stop spre Egipt, aproximativ douazeci de curse zilnic. In final egiptenii au repatriat peste un milion de oameni. Deoarece din Egipt plecase miscarile populare, militarii libyeni isi varsau toata furia pe acesti oameni. Asa zisi volunatari, pro Ghaddafi, inarmati cu bate si lanturi atacau, afara, pe egiptenii aflati in asteptare, producand un adevarat macel, lovind la nimereala in copii, barbati, fara mila. Odata scapati in interior erau luati in primire de soldatii din paza aeroportului. Am fost martor la scene oribile. Erau bagati dupa numarul de locuri din avion si pana la imbarcare, uneori si peste o ora, erau tinuti in genunchi sub amenitarea armelor. Vai de cel care facea o miscare gresita! Era lovit cu bestialitate cu patul armei unde se nimerea. Am vazut cum doi insi ajutau pe un al treilea, batut crunt afara si cu un picior rupt, sa treaca prin poarta de control. Aici cei doi au fost loviti cu salbaticie iar cel ranit a fost obligat sa se tarasca singur prin poarta de control. Asta este razboiul si asta scoate la iveala din oameni, daca mai pot fi numiti oameni. Ficare profita cat poate de necazul celuilalt. Dimineata un pachet de tigari era cam doi dolari, seara peste zece. Apa si mancarea la fel. Cine are bani cumpara, cine nu rabda. Vine in sfarsit si avionul nostru. Mergem la imbarcare unde suntem intampinati de un echipaj ingandurat, se trage foarte mult in oras, care ne ajuta la imbarcare, ne distribuie apa si fructe si cauta sa ne creeze tot confortul pentru calatorie. Este un avion militar totusi. Decolam si dupa un timp suntem anuntati ca am iesit din zona in care puteam sa fim loviti si toata atmosfera se destinde. Mergem acasa! Mii de multumiri echipajului care a stat in aer aproape noua ore pentru ca noi sa ne intoarcem acasa la cei dragi!
În război ai dreptul să ucizi pentru a nu muri, dar în bătălia vieţii, cel mai sublim dintre drepturi este acela de a muri pentru a nu ucide.Eliphas Levi
Dan Bacain-Berca-Buzau
Sunt o parte din totul pe care l-am întâlnit până acum de-a lungul drumurilor mele si sunt o părticică din tot ce am văzut. Alfred Tennyson
Asta asa este! Cu siguranta dupa multi ani petrecuti in mijlocul unei comunitati, diferita de ce ai trait tu pana atunci, incepi sa te identifici si tu cu felul de a fi al ei. Este inevitabil! Nu ai cum sa petreci atata timp acolo fara sa iei ceva cu tine si fara sa lasi ceva din tine. Te lovesti de lucruri si fapte care iti pot schimba, ulterior, fundamental fel de a privi si judeca anumite realitati. Intalnesti fapte si obiceiuri pe care ai vrea sa le intalnesti si la tine acasa si pe care, dupa ce te intorci, nu le gasesti si tanjesti dupa ele.
Sunt foarte multi arabi care, din diferite motive, traiesc departe de tara si cultura lor. Convietuiesc alaturi de alte obiceiuri si traditii, vad si traiesc viata pe alte coordonate decat cele traditionale lor si totusi in anumite momente sau conjuncturi traditia adanc inradacinata primeaza, chiar impotriva logicii simple. Se stie cu claritate ca femeia in lumea musulmana este, pentru straini, tabu. Obligatoriu purtand burka si hijabul cand ies in lume, invizibile cand cineva de parte barbateasca vine in vizita. Subiectul femeie a fost si va ramane unul din cele mai delicate in relatia cu arabii. La compania noastra aveam angajat un sudanez, musulman, care avea sotia romanca. Traise si studiase multi ani in tara noastra si dadea impresia ca a depasit anumite cutume traditionale. Printre alte atributiuni, avea si sarcina de a tine legatura cu autoritatile. Intr-o dimineata trebuia sa-l gasesc sa mearga cu mine la politie sa ridic masina care fusese arestata. Acolo cand comiti o contaventie rutiera primesti amenda iar masina este arestata, dusa intr-un loc special al politiei. In momentul cand vii cu dovada achitarii amenzii primesti masina inapoi. Am vazut masina lui la poarta si m-am oprit sa vorbesc cu el, dar in masina nu era decat sotia lui cu care am schimbat cateva cuvinte dupa care am urcat sa vorbesc cu el. Am plecat spre politie si tot drumul, la toate incercarile mele de a vorbi cu el, a ramas mut. Dupa ca am rezolvat problema mi-a zis: Ai vorbit cu sotia in lipsa mea si sunt foarte suparat pe tine, nu mai avem ce discuta din acest moment! Deoarece ne cunosteam destu de bine am luat foc si i-am replicat: Ai trait in Romania atatia ani, ai fost in casele noastre, ai stat la masa noastra impreuna cu femeile noastre dar tot salbatic ai ramas! Din acest moment nu am eu ce discuta cu un salbatic! Si am plecat. Dupa aproape trei luni, in care ne-am ignorat total, ma trezesc cu el la poarta depozitului, avea o problema in care avea nevoie numai de mine, ma priveste si spune: Am stat foarte mult si m-am gandit ca eu nu sunt salbatic! Poti sa vorbesti cu sotia mea oricand! I-am explicat ca nu el este salbatic ci purtarea lui de atunci a fost. O strangere de mana si totul a revenit la normal. Asta e! Traditia!
Si totusi! Respectul reciproc duce si la situatii total opuse. Daca reusesti sa castigi respectul unui arab, acesta va deveni prietenul si fratele tau pentru totdeauna si va fi in stare de gesturi pe care rar le vezi la ei, mai ales fata de un strain. Erau in zona noastra, in sud, doi frati sirieni care aveau o afacere in forajul puturilor de apa potabila. Deoarece tot timpul aveau nevoie de reparatii la utilaje, care se efectuau la noi, prezenta lor in mijlocul nostru devenise o normalitate. Cu timpul au inceput sa ne invite pe acasa , am fost chiar si la botezul unuia din copii, stabilindu-se astfel o frumoasa relatie de prietenie. La botez am fost omeniti regeste insa fara prezenta, normala la ei, a sotiilor. La un moment dat directorul de filiala primeste in vizita, in Libya, sotia si cei doi copii. La dorinta acestora de a vedea desertul vin in sud la Awbari. Afland de acest lucru, cei doi frati ne invita intr-o seara acasa la ei. Mergem la ei, incarcati de daruri pentru copii si sotii, si suntem primiti de cei doi frati cu o masa incarcata, in stilul arab, cu fel de fel de bunataturi. Cam dupa douazeci de minute avem parte de o surpriza totala. Apar la masa cele doua sotii, imbracate elegant in tinuta europeneasca, fara a avea capul acoperit. Dupa ce s-a risipit uluirea, am lat masa impreuna si totul s-a desfasurat normal, de parca totul a fost asa mereu. Peste cateva zile la, intrebarea mea, unul din frati mi-a raspuns: Ce fel de respect as fi aratat eu, tinand sotia pitita, pentru un oaspete care imi onoreaza casa, impreuna cu toata familia sa? Ar fi fost un gest dezonorant pentru mine si nu as fi putut sa mai ma uit vreodata in ochii lor! No comment Mohamed! Jos palaria! Un lucru ramane clar. Acolo unde exista respect reciproc, adevarat, profund, totul este posibil.
Atunci când călătorești, gândește-te că o țară nu este făcută pentru ca tu să te simți confortabil în ea. Este făcută pentru confortul oamenilor ei – Clifton Fadiman.
Foarte corect! Atunci cand ajungi intr-o tara straina, mai ales daca sederea este de lunga durata, pentru a putea sa rezisti, primul lucru pe care trebuie sa-l constientizezi este faptul ca locuitorii de aici traiesc dupa cutume proprii, care le definesc existenta, care definesc felul lor de a fi. Respecta acest lucru si vei fi la randul tau respectat si acceptat. Peste tot pe unde am umblat, in anii pe care i-am petrecut in Libya, am cautat sa aplic acest principiu si parerea mea este ca am reusit. Datorita respectului si sinceritatii in relatiile avute cu peroanele intalnite nu m-am simtit exclus sau marginalizat ci din contra. La un moment dat arabii, angajati, ma numeau: Baba Sarica! In traducere libera inseamna ,,tatal companiei” si pentru mine a insemnat mult, acest lucru ajutandu-ma foarte mult in relatiile de serviciu.
Unul din locurile care mi s-au lipit de suflet a fost orasul Tripoli. Un oras cu iz oriental, poate cel mai oriental oras din tot nordul africii, care cu timpul te acapareaza, te face sa-l indragesti si odata prins in mrejele lui nu iti mai da drumul. Este orasul unde doi, trei insi din zece, vorbesc romaneste. In vremrile trecute foarte multi copii au studiat in Romania, unii de la nivelul de liceu pentru a invata limba. In acelasi timp in oras a activat o mare companie de constructii din Romania, aproape zece mii de muncitori. Un cartier intreg, cartierul 2000, este construit de romani. Stadionul national, cea mai inalta cladire de la acea vreme din oras si multe alte constructii au fost realizate de romani. De multe ori in timpul unor discutii eram intrebat de Brasov, Pitesti, Buzau,Bucuresti, Ploiesti si multe alte orase de la noi, orase unde studiasera si lucrasera in timpul sederii in Romania. Referitor la Buzau am sa va redau o intamplare cu niste fosti studenti de aici. Lucram atunci intr-un depozit al companiei, situat intr-o suburbie a orasului Tripoli, Tajura, pe malul Mediteranei. Intr-o noapte aud batai violente in poarta si, cand deschid, dau buzna in interior trei insi cu fetele acoperite. Sunt intrebat apoi cum ma numesc. Unul din ei studiaza o hartie si mi se adreseaza: Deoarece suntem informat i ca desfasurati activitati ilegale, sunteti arestat! Va rog sa ne urmati! Fiind in blocaj total, sunt incadrat de doi dintre ei si condus catre masina, cand aud…Hai Craiova! Instantaneu recunosc vocea respectivului. Pe vremuri, cand nici nu stiam unde este Libya pe harta, ma imprietenisem cu trei studenti care invatau arta pilotajului militar la scoala de la Boboc de linga Buzau. Unul dintre ei era mare fan Craiova, ca si mine de altfel, om care acum se distra pe seama mea cu arestarea. Ce se intamplase? Unul din ei iesise din armata si acum ocupa un post, destul de inalt, la serviciul de relatii cu strainii. Aici a dat peste pasaportul meu si dupa nume si fotografie m-a recunoscut. A dat cateva telefoane, a aflat unde sunt si acum este alaturi de mine razand cu gura pana la urechi. Da! Punct ochit, punct lovit domnule Abrigader! Ce a urmat? In toata perioada cat am lucrat acolo, vinerea, veneau la depozit si luam masa impreuna, depanand amintiri si datorita unor numere de telefon eram mai mult decat protejat…
Tot legat de perioada Tajura am si o alta amintire, de alt gen de data aceasta. Intr-o zi sunt chemat impreuna cu alt coleg de director si suntem intrebati daca avem camasi albe si pantaloni negri. La raspunsul nostru negativ, spune: Luati de aici bani, mergeti in oras si cumparati pantaloni, camasi, papioane si in trei zile sa fiti poze de coperta pentru ca pe 1 decembrie sunteti barmani la ambasada, de ziua nationala! Ambasada Romaniei functiona cu personal destul de redus si ambasadorul, pe vremuri fost director general la Rompetrol, a apelat la actualul director sa-l ajute cu personal. Au fost adusi bucatarii din sud, din santier, noi de la Tajura, cateva asistente medicale de la un spital unde lucrau aproximativ patru sute de romani si s-a format comandoul pentru ziua Romaniei. Cel mai rau am iesit eu, deoarece am fost obligat sa imi tai barba la care tinem destul de mult. A sosit si ziua receptiei! Dupa ce suntem inspectati si ni se dau ultimele indicatii plecam la ambasada. Aici liniste totala, desi era nouasprezece treizeci iar receptia era la orele douazeci. La mirarea noastra sotia consulului ne raspunde: Stati linistiti ca de la mancare si bautura gratis nu da nimeni inapoi si veti vedea ca la ora douazeci va fi plin! Asa a fost! Iar peste doua ore, fix, ambasada era goala.Desi in Libya consumul de alcool este interzis prin lege am luat in primire un bar bine garnisit. Traiasca coletul diplomatic din directia La Valeta! Credeti-ma ca in viata mea am vazut multe localuri sau alte locuri unde se consuma bauturi alcoolice in cantitati respectabile. Dar cantitatea de bautura care s-a putut consuma in doua ore, la o receptie intre diplomati, m-a lasat masca! Asiatici au atacat si devalizat proviziile de gin, restul pe cele de whisky. Vinul,berea..mai usor. Cea mai tare aparitie a avut-o reprezentantul Nigerului. Imbracat in tinuta traditionala, cu o blana de leopard peste, a facut prapad printre proviziile noastre. Dupa ce a golit cateva pahare, s-a plasat in coltul barului mi-a cerut o sticla intreaga si s-a omenit singur. De departe insa senzatia serii au fost sarmalutele si mititeii. Pregatite pentru a putea fi servite cu scobitoarea, s-au topit imediat. Cand a vazut ca nu mai gaseste, ambasadorul Pakistanului, a venit si cu scuzele de rigoare,a rugat daca se poate sa mai primeasca macar ,,doua chestii din alea mititele”Dupa plecarea oaspetilor am ramas doar noi, personalul de la camera de comert si cativa libyeni cu sotii romance. Pana spre dimineata am sarbatorit o zi a romaniei , speciala, prin faptul ca deoarece esti departe de casa si tara, simti si traiesti altfel asemenea momente. Incarcatura emotionala este alta si chiar iti este dor de tara ta. Si te simti mandru ca esti roman. Este un sentiment care nu m-a parasit niciodata, indiferent pe unde am fost.
Dacă respingi mâncarea, ignori obiceiurile, îți este frică de religie și eviți oamenii, mai bine stai acasă – James Michener.
Dan Bacain-Berca-Buzau
Daca nu sunt fi intamplari, nu sunt amintiri- Romuls Rusan
Chiar asa maestre ! Oare viata nu este un caleidoscop de intamplari? Foarte importantante sau nu, amuzante, triste, dorite, nedorite, ele alcatuiesc un tot care pana la urma ne defineste sau chiar ne traseaza liniile a cea ce se cheama destin. Si intr-un final ajung ultima ancora care ne mai tine conectati de tot si de toate…Asa ca am sa incerc acum, sa aduc la lumina cateva intamplari amuzante, petrecute in timpul stationarii in zona Awbari, ca din cele mai putin amuzante sau chiar dramatice uneori, am tot avut parte.
Unul din multele pericolele la care esti expus, odata ajuns in Sahara, este scorpionul. Asa ca trebuie sa fii foarte atent la cum te incalti, calcaiile fiind cele mai expuse si unde si cum pui mana. Scorpionul nu ataca omul, daca calci langa el sau duci mana neprotejata in zona lui, din instinctul te autoaparare te inteapa. Efectul veninului este coagularea sangelui pornind de la intepatura iar timpul de reactie este de patru ore, dupa care totul este tardiv. Aveam amenajat un spatiu, unde seara, pe racoare, jucam tenis de masa. In timpul unei partide mingea sare undeva in exterior, langa un gardut. Asistentul medical se duce sa aduca mingea, se apleaca, se ridica si ne arata foarte calm mana si intreaba: Acesta este un scorpion? De unul din degete, bine ancorat, atarna un scorpion. A urmat fuga la spital, injectia antiscorpion si asteptarea, care a durat toata noaptea, sa vedem daca interventia a fost reusita. Pentru asistent asteptarea a fost si foarte dureroasa, durerea in zona intepata fiind unul din efectele intepaturii. Si cum romanul face haz de necaz s-a intamplat si acest lucru. Colegul lui de locuinta in timp ce statea langa el a incercat sa-l imbarbateze, la modul: Nu mai fi ingrijorat ca daca apuci dimineta, ai scapat! Pacientul, cu toata durerea resimtita, face explozie. Se ridica din pat striga la el: Cum adica daca apuc dimineata ma! Ai si pregatit coliva? Urmeza o perna in directia colegului si totul degenereaza iintr-un ras nebun. Dimineata a venit fara probleme, totul a fost in regula si asa, colegul nostru, a mai adaugat o intamplare in caleidoscopul vietii.
Urmatoarea intamplare are ca protagonist un coleg, care din pacate nu se mai afla printre noi, Scorpionul. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! Deoarece nu o mai putea tine acasa, din cauza copiilor, un prieten arab ne facuse cadou o maimuta. Prima zi, prima isprava. O usa uitata deschisa la bucatarie si jumatate din vesela tandari! Drept urmare se stabileste domiciliu fortat pentru maimutica in zona generatoarelor de curent. Aici, dotata cu o zgarda generoasa, sta pe acoperisul de la casuta mecanicului sau cocotata intr-un eucalipt, care crescuse lipit de casuta. Scorpionul, care atunci cand nu avea cursa cu autobzul, facea alimentarea cu motorina a bazei cu o cisterna. Deoarece plecase in cursa dimineata devreme nu stia de faptul ca maimuta fusese mutata, exact in zona unde el descarca motorina. Vine din cursa si calm vrea sa intre in casuta mecanicului, cand, de sus din copac, maimuta sare direct in capul lui. Surprins total acesta aproape ca lesina. Peste o jumatate de ora cand a venit la masa, serveste masa cu greutate din cauza tremurului de la maini, care inca nu incetase.. Dupa ce s-a linistit, povesteste intamplarea in stilul lui inconfundabil si buna dispozitie se instaleaza, bineinteles ramanand tinta ironiilor pana altceva avea sa ia locul acestei intamplari. Intamplare care va avea in centrul atentiei, pe cine altcineva decat Scorpionul? El era vestit pentru ordinea si curatenie fiind un adevarat maniac in aceasta privinta. Asa ca judecati prin ce a trecut dupa urmatoarea intamplare. Intr-o seara a facut greseala fatala si a uitat descuiata masina. Imediat una din numeroasele victime, pe care le avea la activ Scorpionul, aduna doi catei din curte pe care-i plaseaza in cabina masinii. Dimineta cand merge la masina,Scorpionul are parte de o imagine inedita. Din cabina, cu labele pe bordul masinii, priveau la el doi catei care facusera din interior un dezastru. Nebunie! Numele tau este Scorpionul! Ce a urmat este greu de descris.Hartia suporta destule dar nu chiar pe toate. Cert este un singur fapt. Dupa un anume timp, faptuitorul a trebuit sa piarda o noapte intreaga ca sa scoata din propria camera gunoiul de la toate cosurile din baza. Depozitat acolo de cine oare?
In baza noastra mai erau doi prieteni, nedespartiti, pentru care daca ziua se incheia fara o farsa, facuta de unul impotriva celuilalt, era o zi trecuta fara rost. Imi vin acum in minte doua astfel de farse. Intr-o seara jucam rummy si, in linistea care se lasase, au inceput sa se auda niste bocanituri. Unul din cei doi, fara sa realizeze ca celalat nu este prin zona, spune: Oare care nebun mai lucreaza la ora asta fratilor? Intrebarea ramane fara raspuns si plecam la somn. Dimineata, cel care intrebase seara, nu mai venea la masa. Apare intr-un tarziu,furios, in papuci. La intrebarea de ce este in papuci, raspunde ca bocancii lui sunt sus pe acoperis. Cineva sugereaza sa ia o scara daca nu ajunge la ei. la care acesta furios raspunde: Ajung la ei, dar nu pot sa-i iau deoarece sunt batuti bine de tot in cuie! Amicul lucrase constiincios, seara, cand noi ne intrebam cine bate. Alta data cand a vrut sa mearga la culcare, tot cel cu bocancii, a constatat cu stupoare ca nu mai are usa de la camera. Ca sa nu dea satisfactie amicului,desi afara era destul de rece, se imbraca mai gros si doarme fara usa. Cand se trezeste si se uita spre celalat pat din camera constata ca usa era bagata sub salteaua acestuia. Oameni, fapte, intamplari. Pana la urma, peste ani, cand le dezgropam de sub praful uitarii, zambim si exclamam in sinea noastra: Am fost si eu acolo!
Unele întâmplări mărunte din viaţa noastră, în loc să ni se şteargă din minte îndată după săvârşirea lor, printr-un inexplicabil joc al funcţiei perceptive, ne rămân fixate în memorie, uneori cu o lumină şi limpezime atât de neaşteptate în ceea ce priveşte detaliile, încât depăşesc adesea evenimentele capitale care ne angajează soarta. M.Drumes
Dan Bacain-Berca-Buzau
Se spune ca ne este bine acolo unde suntem. Dar cand ajungem acolo, incepe sa ne roada, amarnic, dorul de casa si de tot ce inseamna acasa. Nu sunt vorbe goale, v-o spune un om care peste douazeci de ani a fost oaspete in propria casa. Sunt momente in care dorul te cuprinde atat de tare incat ,daca ar fi ca un val, atunci, in momentul acela pur si simplu te-ai ineca, fara sansa de a fi salvat. Mi-a ramas in minte, multa vreme, o discutie cu un coleg pe tema dorului de casa si familie. Intr-o noapte am mers sa vorbesc cu un coleg, mecanic, la atelierul lui. L-am gasit privind nisipul si cu o cheie pe care o avea in mana lovind incet un butoi de metal. Era atat de concentrat ca a trebuit sa treaca un timp pana sa realizeze prezenta mea. Normal, l-am intrebat daca are o problema. S-a intors spre mine si pe un ton care mi-a ramas intiparit in minte mi-a raspuns : Fratioare ! Imi este asa de dor de acasa ca mi-e dor si de stalpul de la poarta! Apoi aratand spre o duna, de unde rasarea soarele dimineata, a continuat: Dimineata, cand va rasari soarele, acolo departe, ai mei vor incepe o noua zi singuri iar aici eu voi merge la odihna singur! S-a oprit putin si apoi a continuat cu obida: Si toate astea pentru niste amarati de bani! Asculta la mine acestia nu sunt bani de cheltuit! Acestia sunt bani de pus la icoana ca prea sunt chinuiti! Nu am fost in stare sa dau un raspuns…Ne-am asezat amandoi pe nisip si am ramas asa , privind in departare, fiecare cu gandul la cei dragi, aflati acolo, departe, unde rasare soarele.
Toti cei care vor sa plece, sa munceasca in alte parti, trebuie sa inteleaga ca pe langa dorul de cei dragi se vor lovi de multe alte probleme. Nimeni nu te asteapta cu bratele deschise. Tot timpul vei fi privit, de fapt asta esti, ca un strain. Si cedeti-ma simti asta din plin. Noi, in Libya,am avut norocul ca au existat niste relatii mai vechi intre tarile noastre. Anual veneau in Romania peste sapte mii de elevi sa studieze si acest lucru s-a vazut cand am ajuns aici. Multi stiau tara noastra, traisera aici, vorbeau romaneste si apropierea a fost mai usoara. Si totusi in tot timpul petrecut aici si prin tranzitarea altor tari am avut parte si de reversul medaliei. Si nu numai odata. Imi vin acum in minte doua intamplari care, din pura intamplare, au ca protagonist aceiasi persoana.
In majoritatea timpului, datorita embargoului asupra Libyei, am tranzitat Tunisia pentru a ne imbarca in diferite curse aeriene din Tunis. Una din rute presupunea inoptarea in Sousse, cam la o suta patruzeci de kilometri de Tunis . Aveam timp sa colindam orasul, de altfel o superba destinatie turistica, pentru cumparaturi sau pur si simplu sa vizitam locurile. In timpul unei astfel de escale eram in bazarul orasului impreuna cu un coleg, strungar in baza noastra din desert, care era mai brunet ca noi. De altfel un tip de toata isprava, cu un umor debordant. La un moment dat este oprit de un schimbator ambulant de valuta si intrebat daca este spaniol, neamt, englez.La raspunsurile negative ale acestuia, omul se gandeste putin si apoi exclama: A!Gitan Roumanie!……Bien mon cher! Datorita tie ziua de azi va fi foarte mohorata! Pe moment toata lumea a zambit, a ras, dar credeti-ma ca a fost ras-plans. Orice s-ar spune sunt lucruri care dor si aduc multa amaraciune in suflet. Mie sigur. Dar asa este viata, cu de toate, asa ca mergem mai departe..
A doua intamplare s-a petrecut in aeroportul din Viena si are loc intr-o perioada in care noi nu eram membrii UE. Din acest motiv eram tinuti in locuri special amenajate, efectiv niste tarcuri marcate in culori diferite, unde eram atent monitorizati de personalul aeroportului. Eram un grup care avusesem o stationare in Libya mai mare decat norma obisnuita, din cauza vizelor. Cinci luni era perioada cea mai mica din grup, eu aveam sapte. Din cauza acestui lucru si a modului in care am fost tratati, atmosfera era destul de incordata. Dar romanul nu se pierde asa usor cu firea. Iar in momentul in care ni s-a alaturat un grup de marinari din Ucraina si gazdele noastre au facut greseala fatala sa deschida un free-shop din zona, totul s-a transformat intr-o adevarata chermeza. La un moment dat , deranjat, peronalul care ne monitoriza inchide magazinul si hotaraste sa ne transfere direct la terminalul de plecare cu doua ore mai inainte. Aici, din motive numai de ei stiute, incep sa trieze din nou bagajul de mana si sa trimita la cala o mare parte din el. A fost un lucru care a tensionat foarte tare atmosfera,deoarece toate bagajele indeplineau normele in vigoare. Dar acum intra in scena amicul nostru, cel cu patania din Tunisia. Cand au ajuns la geanta lui si au vrut sa o ia, acesta cu o privire de om amarat zice: Fratilor! E adevarat ca sunt mai negru ca voi, dar jur ca nu eu v-am mancat lebedele! A fost fitilul care a declansat o adevarata isterie de ras. Desi nu au inteles nimic din ce s-a intamplat, austriecii s-au mo;ipsit si ei de rasul nostru, au incheiat triajul si ne-au lasat in pace. Doua intamplari care la rememorarea lor imi aduc zambetul pe buze dar in acelasi timp si o doza de amaraciune si care imi intaresc inca odata, daca mai era nevoie, faptul ca orice ai face pentru cei din alte natii, pentru ei vei fi pentru totdeuna un strain….
Dan Bacain-Berca-Buzau
Totio
In deplasarile noastre prin lumea care ne inconjoara, vrei nu vrei, ne lovim si ne intalnim cu foarte multe obiceiuri, traditii,intamplari, fapte, lucruri noi care isi pun amprenta asupra noastra, a gandirii noastre si care raman cu noi. Lucru care se inscrie in logica firii, intodeuna luam ceva si in acelasi timp lasam ceva din noi pe unde trecem, altfel totul va fi fum..si atat. Ne intalnim deci cu fel de fel de lucruri, intamplari, fapte. Unele ne uimesc, altele ne fac sa zambim, sa radem chiar. Insa sa nu uitam si sa fim atenti la un lucru. Faptele si obiceiurile care ne creeaza una din starile de care am amintit, pentru comunitatile acelea sunt un mod de a fi, sunt traditii adanc inradacinate in subconstientul lor si care vin si se perpetueaza odata cu ei din vremuri ancestarale. Este de fapt caracteristica lor fundamentala de a fi si a rezista in timp. In imensitatea Saharei, in mici comunitati, izolate, vechile traditii si obiceiuri sunt mai pregnante ca oriunde. Inchipuitiva un pastor, singur, in imensitatea acestui pustiu. Singurul lucru cu care poate comunica nu este decat…Divinitatea! Acest fapt duce poate spre un misticism mai profund.. Nu stiu..este o parere personala.
Inca de la primii pasi pe care i-am facut in aceasta lume noua, necunoscuta, m-am intalnit cu fel de fel de lucruri, toate inedite si de fiecare data am cautat sa am o explicatie. Am sa va povestesc acum o intamplare, care in esenta ei spune foarte multe despre un anumit mod de a vedea lucrurile. Cea mai raspandita masina in zonele sahariene locuite este masina pick-up. Am ramas surprins sa vad de foarte multe ori langa sofer un alt barbat si in spate, afara, femei. Cireasa de pe tort insa a fost cand am vazut langa sofer o caprita si sus, in aer liber, trei femei. Deoarece soferul venea de multe ori in baza noastra, pentru diferite reparatii, dupa un timp l-am interbat de ce ducea caprita langa el. Dupa ce m-a privit, foarte mirat, mi-a raspuns scurt: Cand bate vantul madama stie sa inchida ochii, capra nu. Si pe amandoua am dat bani! No comment domnule! Banii tai, distractia ta! Si..apropo! Este un fapt superbanal sa vezi barbatul arab mergand cu mainile la spate invartind matanii si la un pas in urma lui, niciodata in rand cu el, sotia incarcata cu toate cumparaturile..Oameni, locuri, fapte..
Dar pentru ca a venit vorba despre faptul ca a dat bani pe nevasta, sa explicam acest aspect Dupa cum se stie, coranul permite barbatului arab sa se insoare cu mai multe sotii, trei in zona unde am fost eu. Se stie de asemenea ca barbatul trebuie sa plateasca pentru sotie. Insa sa nu credeti ca este ca la targ, merg sa cumpar nevasta. Cand se hotaraste sa se insoare, barbatul merge la parintii fetei si daca este acceptat, tatal fixeaza o suma de bani. Fiind de acord cu suma si conditiile cerute de tata, barbatul merge in bazar si cumpara de suma respectiva aur. Atentie! Acest aur este al fetei, al nevestei de mai tarziu si de el nu se poate atinge nimeni in afara de ea. Este de fapt asigurarea ei. Daca este repudiata, va vinde din aur si va incerca sa traiasca, o noua casatorie in conditiile date fiind aproape imposibila. Din aceasta cauza tinerii care nu au in spate o familie instarita, care sa ajute, au mari probleme in a se casatori. Legat de aceste lucruri am sa va spun o intamplare, de domeniul anecdoticii, dar care arata un mod de a gandi al unui arab. Ocupandu-ma foarte mult timp de aprovizionare, am intrat in legatura cu un gradinar vestit in zona, Hagi Ali se numea, de care ma va lega o mare prietenie in timp. Aceasta avea trei sotii, ficare cu locuinta ei, asigurarea de locuita proprie este una din conditiile casatoriilor multiple, avand in total saptesprezece copii.Odata l-am intrebat daca cunoaste dupa nume toti copiii. Ma privit si senin mi-a raspuns: Asta nu este treaba mea, au grija femeile ca de aia le-am luat!Cum zici tu Hagi, Inch-Allah, voia domnului! Sper ca Allah te-a asezat in paradis acolo unde iti este locul!
Istoria unui popor nu depinde de instituţiile sale, ci de caracterul său.Gustave Le Bon
Dan Bacain-Berca-Buzau
,,Unde dai si unde crapa” asa spun batranii, sau unde pleci si unde te trezesti, adaug eu. Nu ati trecut prin asa ceva? Eu da. Cu varf si indesat chiar. Inchipuiti-va ca va urcati in avion la Otopeni cu destinatia Tripoli via Amsterdam, dar la Amsterdam ti se spune ca trebuie sa mergi la Haga mai intai daca vrei sa ajungi la Tripoli. Dragut, nu? Dar hai sa le luam pe rand sa vedem cum am ajuns in situatia asta, acum privind retrospectiv destul de amuzanta , atunci deloc placuta.
Ca orice tara, Libya are procedurile proprii de de acces pe teritoriul ei. Acest lucru presupune sa ai o viza de acces valabila iar pe ultima pagina a pasaportului sa fie prima pagina tradusa in araba de traducator atorizat. Deoarece eram la limita cu pasaportul, cat am stat acasa am schimbat pasaportul, ramanand si cu cel vechi, taiat insa, pentru transferul de viza in Libya. Din criza de timp nu am facut traducerea pe cel nou. Am anuntat in Libya ca nu am traducerea dar mi s-a spus sa vin deoarece nu sunt probleme, avand asupra mea si pasaportul vechi. Urmarea? Fara nici un fel de discutie nu mi s-a permis accesul in avionul de Tripoli, colegii plecand impreuna cu bagajele mele mai departe, eu…..
Dupa ce au trcut clipele de perplexitate, merg la un birou de informatii, unde, sec, fara nici o explicatie mi se intinde o hartie pe care scria ca trebuie sa merg la Haga, la ambasada Libyei, pentru rezolvarea situatiei. Mi s-a dat totusi o indrumare si anume ca pe tren scrie DeenHag!Multumesc domnilor, acum sunt pe deplin edificat! Stau in mijlocul aeroportului cu o hartie in mana cand, o politista care patrula pe acolo, vazand probabil ca eram destul de dezorientat, se apropie si ma intreaba daca am probleme. Explic situatia, sta cateva momente, apoi imi spune ca nu stie cum sa ma ajute, dar sa mergem la seful ei. Seful ei, un tip destul de amabil, ma intreaba de unde m-am imbarcat. Dupa ce explic de unde, se lumineaza la fata si imi spune ca deoarece mi s-a permis imbarcarea de la Otopeni, compania aeriana este vinovata de situatie si va trebui sa ma ajute la rezolvarea ei. Pune mana pe o statie si dupa ce vorbeste cateva minute imi spune sa astept, deoarece va veni cineva din boardul KLM si ma va ajuta. Dupa nu mult timp apare o domnisoara care imi face semn sa o urmez si sunt dus la birourile companiei.
Aici sunt dat in primire unui angajat, Jerome pe nume, care a sunat imediat la ambasada si imi comunica ca traducerea in regim special ma costa trei sute douazeci euro. Foarte bine, am la mine trei sute. Dupa ce explic situatia imi spune ca la intrare in aeroport este Western Union unde pot primi bani, intre timp el va transmite copii dupa pasaport si in momentul cand eu confirm ca am banii, cel de la ambasada va face traducerea, urmand ca a doua zi sa merg la Haga sa finalizez toata situatia. A doua zi era vineri, duminica pentru arabi, deci urma sa ma intalnesc cu reprezentantul ambasadei undeva intr-un parc in spatele garii din Haga. Vorbesc acasa, mi se confirma trimiterea banilor si cand merg la reprezentanta Western constat ca nu a venit nici un ban. Dintr-o greseala banii au fost trimisi prin MoneyGram iar acestia nu mai activau in aeroport de sase luni. Ma intorc la Jerome cu un pliant care anunta inchidere scursalei din aeroport, pe care erau niste numere de telefon. Jerome suna si intr-un final imi spune ca am bani la ei si trbuie sa merg sa-i ridic din Amsterdam City. In regula, doar ieri am facut acolo o cursa!!!!
La indicatiile lui Jerome, cobor in subteranul aeroportului, unde este o gara imensa, de unde pleaca trenuri in toate directiile, iau trenul spre Amsterdam si ajung in gara centrala.Gara in sine este o bijuterie arhitectonica si tehnica. Fiind situata pe o insula, vin trenuri la peroanele clasice, cat si subteran. Ceva foarte spectaculos! Dar numai de asta nu imi ardea mie. Stiam ca sucursala cautata se afla aproape de gara, cam zece minute de mers pe jos. La iesirea din gara ma intimpina o priveliste superba, un canal peste care trec mai multe poduri si trei bulevarde. Pe care o apuci Danutule? Dilema se rezolva repede. Se apropie de mine un tip, bine imbracat, fara o mana, care ma intreaba amabil unde vreau sa ajung. Imi spune ca deoarece nu poate sa munceasca,din cauza handicapului, se ocupa de calauzirea turistilor, pe o raza de mers pe jos de douazeci minute. Arat adresa, zambeste, imi face semn sa-l urmez si dupa sapte, opt minute ajungem. Iau banii, inapoi la aeroport, confirmam ca avem banii si acum astept ziua de maine sa merg la Haga.
A doua zi iau trenul de Haga, ajung si merg in parcul din spatele garii, asteptand acum sa vedem daca apare cineva. Semnul de recunoastere pentru arab era ca sunt un tip inalt imbracat cu un tricou negru. Usor de recunoscut, deoarece eram singurul la tricou, geculita fiind cuminte in bagajul de la Triploi. In sfarsit vine, scoate din servieta autocolantul cu traducerea, stampila si in cinci minute totul este rezolvat. Cu sacii in caruta, acum imi permit sa pierd toata ziua prin Amsterdam, deoarece avion aveam a doua zi in jurul pranzului. A doua zi merg la imbarcarea spre Tripoli, intind pasaportul, se uita la prima pagina si imi ureaza drum bun. Nici vorba sa intrebe de traducere, nimic. ,,Sa vezi Napoli si apoi sa mori” se zice, probabil ca eu trebuia sa vad Haga ca sa pot merge la Tripoli.
Poate nu vei ajunge unde credeai că te îndrepţi, dar vei ajunge acolo unde ţi-a fost dat să fii!
Dan Bacain-Berca-Buzau
Când cineva la care ţii, pur şi simplu pleacă, aminteşte-ţi că frunzele, toamna, nu cad pentru că vor ci pentru că a sosit momentul…Nu imi apartin aceste vorbe, dar sunt singurele care imi vin acum in minte, minte care s-a golit cu totul in momentul in care am aflat ca prietenul nostru Nicu,zis si scorpionul, a plecat dintre noi, de data asta definitiv….Mai plecase dintre noi odata, sa-si implineasca un vis, care il urmarea si il rodea, sa conduca camione mari pe drumurile europei. Dar noi cu totii stiam ca e undeva acolo in mijlocul lumii pe care a iubit-o neconditionat.Dar acum a plecat in ultima lui cursa…Sa-ti fie drumul lin fratioare! In viata sunt oameni care devin un tot unitar cu locurile pe unde trec, parca sunt acolo dintodeauna. Asa era scorpionul,un tip linistit, dar care pur si simpu erupea cand ceva nu mergea cum vroia el, fiind un perfectionist incurabil. Cel mai rau se supara cand avea probleme cu Janeta lui, el a botezat-o, iar probleme avea destule tinand cont de batranetea ei. Tin minte ca in baza noastra, unde parca dupa fiecare cursa, in momentul in care scorpionul pleca spre locul unde era parcat autobuzul, primul care il vedea striga: Lasa bricheta! Era o vorba a lui, cand era plin de naduf spunea : Am sa-i dau foc! In rest era un tip foarte sociabil, dorea mereu sa stea intre oameni, sa povesteasca, pentru ca pur si simplu nu putea sa stea singur.Tare mult ai iubit aceasta lume scorpionule si acum pleci..singur..pe drumul fara intoarcere! As putea sa stau o noapte intreaga sa povestesc intamplari, unele de pomina, avand ca protagonist pe Nicu scorpionul. Am sa va mai spun una totusi. Plecasem din baza Awbari spre Tunisia, via Tripoli cand undeva in plin desert suntem opriti de un echpaj de politie. Din masina s-a dat jos un ofiter, a urcat in autobuz, a cerut documentele de calatorie. Foarte politicos il intreaba apoi daca are copii acasa. Mirat scorpionul raspune ca are. Atunci ofiterul spune : Si de ce nu-i iubesti? Scorpionul ramane fara replica. Apoi ofiterul explica ca daca i-ar iubi, nu ar merge intr-o cursa asa de lunga cu oameni care ocupa culuarul autobuzului, lucru care ar face foarte dificila salvarea in caz de incendiu.Adevarul este ca eram vreo sase insi,calare pe genti pe jumatatea autobuzului. Ofiterul ne ureaza drum bun si intinde actele spre scorpionul, la care el raspunde: Bine gagiule! In momentul acela ofterul raspunde in cea mai curata limba romana, pana atunci toata discutia s-a purtat in araba : Tinand cont ca sunt totusi ofiter puteai sa spui: Sa traiti! Si sa stiti ca toate aceste reguli le-am invatat la voi la Campina. Ne saluta inca odata si coboara zambind. Scorpionul, om cu replica la orice este blocat, nici nu poate sa miste. Dupa un timp, dupa ce s-a linistit, se intoarce si spune: Fratioare daca ziceam una de-a mea? Scorpionul era vestit pentru limbajul lui colorat si de multe ori nu foarte ortodox. Oricum cu el nu te plictiseai nicidata. Asa era scorpionul…Doamne! Vorbesc la timpul trecut! Din seara asta sufletul meu a devenit mai sarac..Sunt trist…Nu pot sa mai scriu.. Dumnezeu sa te odihneasca in pace fratioare!
Oamenii sunt Zei muritori iar Zeii sunt oameni nemuritori.Fericit este cel care prinde sensul acestor cuvinte pentru ca el detine cheia catre toate ! Hermes
Dan Bacain-Berca-Buzau
Să călătorești înseamnă să descoperi că toți se înșeală când este vorba despre alte țări – Aldous Huxley.Mare adevar !Intodeauna omul isi creeaza niste idei preconcepute, despre locuri, oameni, tari, dupa informatii venite din diferite surse, surse care nu reflecta in mod obligatoriu realitatea.Am avut ocazia sa ma conving din plin de acest lucru in timpul petrecut, departe de ai mei, muncind si calatorind in nordul africii. Tot ce stiam despre acest popor era faptul ca sunt periculosi pentru straini, ca sunt un neam de teroristi(vezi atentatul de la Lockerbie) intr-un cuvant ca nu ne va fi foarte usor acolo.Usor nu a fost, dar din cu totul alte motive. Cam acestea erau gandurile mele cand am ajuns prima oara in Tripoli, intr-o calduroasa zi de iulie.De fapt de abia acum incepea adevarata calatorie, de aproximativ o mie de kilometri spre sudul tarii, spre Awbari, ultima localitate din zona unde ne vom desfasura activitatea.Plecam dimineata, devreme, cu inimile destul de stranse, teama de necunoscut punandu-si din plin amprenta asupra noastra.Cam dupa o suta si ceva de kilometri incepem urcusul pe un transfagarasan in miniatura, care ne va urca pe un platou unde tranzitam Gariani, un orasel aidoma Horezului de la noi. Aici se practica olaritul si de o parte si alta a drumului, cat tine localitatea, sunt expuse adevarate minunatii.Dar iesim din localitate si urmeaza aproape cinci sute de kilometri de peisaj cu adevarat selenar, totul este semanat cu piatra arsa de soare, sterp, fara vegetatie. Pe aceasta portiune de drum am trait pentru prima oara sentimentul de fata morgana, moment cu adevarat fabulos.Mergi prin acest tinut selenar si dintr-o data in fata vezi o mare de apa, acolo aproape, totul pare real.Este cu adevarat formidabil.Fenomenul este destul de cunoscut asa ca nu insist acum, aici. Trebuie remarcat faptul ca pe tot drumul parcurs am trecut prin multe filtre, militare in general, unde am fost controlati la sange, uneori sub amenitarea armelor, destul de brutal uneori.Sa nu uitam, tara este sub embargou total, relaxarea in relatiile cu strainii ordonata de Gaddafi va veni mult mai tarziu.Cu toate acestea mergem inainte si spre seara ajungem in cel mai important oras din sud, o adevarata capitala a regiunii, strajuita de o veche cetate, transformata in cazarma militara, emblematica pentru libyeni, deoarece aici a fost garnizoana unde a activat,ca ofiter, Muammar al-Gaddafi inainte de a prelua puterea in tara. Depasim orasul si dupa aproximativ patru ore ajungem in baza principala a Rompetrol din Libya, situata la patru kilometrii de orasul Awbari.Rupti de oboasela, stresati de drumul lung, fara a mai gandi la ceva trecem la somnul izbavitor. Arabi au o vorba: Ce atata graba?Alah a lasat si maine o zi! Asa este! Maine vom vedea ce va mai fi.
Dan Bacain-Berca-Buzau
Se spune ca timpul trece.Timpul nu trece.Din pacate noi suntem cei car trecem prin timp.Sau cel putin asa afirma candva Ibraileanu.Din punctul meu de vedere trece si o simt din ce in ce mai apasat.Adevarul este ca timpul nu iarta pe nimeni si nici nu se intoarce.Cu fiecare clipa care trece,avem tot mai putin timp de petrecut pe lumea aceasta de aceea trebuie sa profitam de orice clipa pe care ne-o ofera majestatea sa timpul in scurgerea lui implacabila.Intr-un fel sunt doua lucruri care ne definesc in aceasta lume,visele si amintirile.Pentru vise muncim o viata intreaga si in final ramanem doar cu amintirile.Pana la urma totul se invarte in jurul lor si intr-un final si visele se transforma tot in amintiri.Important este sa le punem undeva,la o parte,acolo intr-un colt al mintii de unde sa le luam atunci cand avem nevoie de ele.Sa le rememoram cu drag,dar nu cu jind,pentru ca altfel inseamna ca nu traim in prezent si de trait in trecut,nu merge.Mai greu,mai usor,de trait traim numai si numai in prezent.Pentru ca sunt locuitor al planetei pamant si nu fac exceptie de la regula,vreau nu vreau am ajuns si eu la vremea amintirilor.Proaspat pensionat,tinut in casa de problemele prin care lumea trece acum,am sa incerc,fara a avea un talent in ale scrisului,sa pun pe hartie amintiri despre locuri,oameni,obiceiuri,intamplari traite si vazute timp de 23 de ani in nordul africii in special Libya.O tara pe care am numit-o a nimanui.De ce?Dintr-o multitudine de motive, care de care mai trist si mai amar.Acum aproape 30 de ani cand am pus piciorul pentru prima oara in Libya,am gasit o tara linistita,asezata,cu oameni neasteptat de primitori,unde oriunde mergeai te simteai in siguranta.Nu discut aici ,acum,de sistemul politic,asta este treaba altora.Datorita serviciului,am strabatut Libya in lung si lat,la orice ora din zi sau noapte,fara a ma simti amenitat de ceva.Totul a durat pana in 2011,cand incepe ,,primavara araba”si mai pasnic sau nu, incep sa cada regimurile de la putere din Egipt,Tunisia si in final Libya.In Libya de la inceput a inceput cu varsare de sange,urmata de un razboi fraticid,care a impartit tara in tabere si care a adus jale si durere.Se parea ca in octombrie,odata cu eliminarea liderului de la Tripoli,tara se va aseza pe niste baze trainice de pace si intelegere.Dar parca s-a deschis o cutie a pandorei,din care s-a revarsat tot raul din lume.A inceput un razboi civil,care sfasie tara de aproape 10 ani,vreo trei ani l-am simtit din plin pe propria piele,al carui sfarsit nu se intrevede ,deocamdata.Tara a ajuns aproape neguvernata,neguvernabila,devastata de un conflict care nu se mai sfarseste.Poporul a vrut o tara libera,a lor,dar acum se intreaba cu durere,am vorbit cu foarte multi,de ce,pentru ce,pentru cine au dat obolul de sange.Ai cui este de fapt Libya acum?A nimanui am zis eu!Deocamdata!
Voi reveni cu amintiri despre timpul petrecut aici!
Dan Bacain/Berca-Buzau-Romania
