Omul este batran atunci cand regretele iau locul viselor.(John Barrymore)
Asa este oare? Cred ca, vrei nu vrei, anumite regrete le ai in viata. Si asta fara sa fii cu adevarat batran. Iar batran te simti si fara sa ai regrete. Acum cateva zile am implinit o varsta. Esti inca tanar nene spun prietenii! Oare? Corpul a inceput sa spuna altceva….Orice vei face la un moment dat varsta isi cere drepturile…Si daca faci greseala de a te vaita de ceva, vei primi un raspuns care a devenit sablon deja: Ehei! Strainatatea! Asta va mancat sanatatea! Un lucru este cert. De imbatranit, imbatraneam oriunde m-as fi aflat. Cu sanatatea…Poate! Conditiile in care am lucrat este posibil sa fi grabit anumite procese. Poate…Dar profit de aceste randuri si dau acum un raspuns. Pe care nu l-am dat niciodata. Nu am simtit nevoia sa justific in fata nimanui din exterior alegerile pe care le-am facut in viata… Toti cei care ne judeca, din exterior, trebuie sa stie ca noi, petrolistii, am fost nevoiti sa luam calea strainatatii. Practic am fost obligati. Atunci cand un prim ministru, foarte carismatic de altfel la aceea vreme, a spus: Este mai ieftin sa importam petrol decat sa sapam dupa el! Din acel moment pentru forajul sondelor din Romania a incept sfarsitul..Una dupa alta vechile schele de foraj au inchis portile. Iar petrolistii? Au fost nevoiti sa plece in toate zarile, pentru a putea sa-si practice meseria. Daca am un regret dupa toata perioada petrecuta acolo? Da. Faptul ca am pierdut pensia, destul de substantiala, pe care trebuia sa o primesc din partea statului Libyan. Nimeni nu a miscat un deget sa ne ajute. Dupa atatia ani de munca am fost adunati intr-o sala si ni s-a comnicat sec ca Rompetrol a inchis activitatea din Libya si ca nu mai are nevoie de serviciile noastre. Si gata! Acesta a fost sfarsitul…Totul a devenit amintire. In rest nu simt decat nostalgie. Dupa timpul petrecut acolo, dupa oamenii intalniti, prieteniile legate acolo….Am sa povestesc acum despre cativa dintre cei cu care m-am intersectat in acest timp.
Primul care imi vine, acum, in minte este Americanu. Alah sa-l aiba in paza..ca numele adevarat nu l-am stiut niciodata. Printre activitatile pe care compania noastra le executa era si perforarea sondelor. Explozibilul si toate materialele pirotehnice erau depozitate intr-un loc special. Loc care, conform legilor locale, trebuia pazit de personal inarmat . Personalul era asigurat de autoritatile locale. Unul din oamenii care trebuiau sa asigure paza era si Americanu. De ce Americanu? Acest om era macinat de o ura cumplita fata de americani. Cu orice ocazie spune ca daca vin americanii el va ucide o suta si dupa aceea poate sa plece in paradis linistit. Era perioada cand sentimentele antiamericane erau la apogeu. Americanii bombardasera orasul Tripoli, bombardament in urma caruia a fost ucisa una din sotiile lui Gaddafi, sau cel putin asa s-a acreditat ideea. Asa ca va dati seama cum era priviti aici americanii. In fiecare dimineata treceam pe langa o scoala si vedeam elevii adunati in curte strigand ceva. Dupa aceea intrau in scoala. Am intrebat ce striga elevii si am primit raspunsuri in ,,doi peri”. Pana la urma un translator mi-a spus. Se strigau diferite sloganuri pro Gaddafi si se incheia cu o fraza standard: Moarte Americii! Moarte Marelui Satan! Ca o paranteza, in toata Libya nu mai exista nici un indicator sa altceva scris in enleza. Peste tot se acoperise cu vopsea alba. Daca nu cunosteai traseul sau nu aveai cu tine un vorbitor de araba aveai o mare problema…. Cam asa erau vremurile acolo cand l-am cunoscut pe Americanu.. Tantos si mandru se plimba toata ziua cu un Kalasnicov atarnat de gat . Daca vorbeai cu el, inevitabil termina cu: Sa vina americanii sa-i omor! Nu a fost nevoie sa vina americanii. Intr-o zi s-a apucat Americanu sa taie un butoi, cu un polizor de mana. In butoi fusesera depozitati carburanti. Deoarece s-a apucat sa taie cu dopul pus la butoi va inchipuiti urmarea. O bubuitura puternica si…Americanul a plecat sa-l intalneasca pe Alah! Ironia sortii a facut sa fie omorat de un butoi care ramasese de la o companie americana , care activase acolo inaintea noastra si care fusese fabricat chiar…. in America!
Infasuratul! Sau pe numele lui adevarat Mahomed. S-a lipit de aceasta porecla deoarece era de neam tuareg si conform traditiei umbla cu capul infasurat intr-un turban care lasa la vedere numai ochii. Omul acesta era o adevarata poveste. In tinerete a facut parte din garda care asigura securitatea lui Gaddafi. Pentru acest lucru a facut pregatire militara alaturi de trupele speciale din Rusia, pe atunci Uniunea sovietica. In momentul cand varsta nu a mai permis acest lucru, s-a retras in locurile de bastina, zona Awbari, unde a fost seful securitatii desertului din zona. In aceasta postura l-am cunoscut. De la inceput a fost foarte clar in relatia cu romanii. A avut o singura pretentie la noi si ne-a spus urmatoarele: Sunteti crestini, aveti obiceiurile voastre, unele care intra in contadictie cu coranul nostru. Atata timp cat le tineti numai pentru voi si nu antrenati si arabi, sunteti prietenii mei. Saptamanal trebuia sa raporteze la sediul lui activitatea romanilor. In tot acest timp nu am avt nici o neplacere cu autoritatile. Era un barbat inalt si foarte puternic. In momentul salutului, cand se strangeau mainile, pentru fractiuni de secunda aveai impresia ca mana ti-a fost prinsa intr-o menghina. In momentul cand stateam la glume impreuna, pastram o distanta rezonabila fata de el. Aceasta pentru ca, probabil datorita pregatirii speciale din armata, cu doua degete sau chiar cu unul uneori, apasa pe unele zone ale corpului tau si pentru cateva secunde erai pur si simplu paralizat, picai pe jos. Acest lucru il amuza teribil si noi, care il cunosteam bine, pastram distanta. Odata ne-a cerut voie sa dea televizorul pe canalul national deoarece vorbea Gaddafi. Stiind de acum atasamentul lui pentru Gaddafi, pe care il iubea neconditionat, l-am lasat sa urmareasca discursul. A luat un scaun, s-a asezat, apoi ca un veritabil contorsionist a luat ambele picioare si le-a pus dupa ceafa, ramanand asa pana la sfarsitul emisiunii. Aproximativ doua ore. Toti am ramas masca. La sfarsit nu am rezistat si l-am intrebat cum poate sa faca asta. A zambit si a raspuns scurt: Antrenament! Cat era ziua de mare, Infasuratul lua masina, o Toyota de desert gaurita de o rafala de gloante pe partea soferului, inarmat cu un pistol si un Kalasnicov, cu binoclul agatat de gat strabatea desertul in lung si lat. Dupa cativa ani a iesit la pensie si o perioada nu l-am mai intalnit. La o intalnire cu un general, care avea ordin sa repuna pe picioare o ferma abandonata si avea nevoie sa-l ajutam cu puturile de apa, din vorba in vorba ne spune: Am un prieten pensionar, nu aveti un loc de paznic sa mai castige si el niste bani? La raspunsul afirmativ al sefului meu in incapere intra Infasuratul care ma imbratiseaza, spre mirarea sefului meu care era nou si nu-l cunoscuse. Din acel moment si pana la momentul declansarii razboiului a lucrat alaturi de noi. A fost ultimul arab cu care am vorbit in Awbari inaintea evacuarii. Si primul pe care l-am cautat dupa ce ne-am reantors. Dar nu mai era printre noi. Din povestea pe care mi-a spus-o un prieten comun, reiese ca nu a putut sa treaca peste moartea lui Gaddafi. In momentul cand s-a anuntat uciderea lui Gaddafi, s-a izolat, nu a mai vorbit cu nimeni. A cazut la pat, a refuzat mancarea si intr-un final a plecat sa se intalneasca cu cel caruia i-a dedicat toata viata. Pe romaneste spus a murit de inima rea!
Ali, Algerianul! De departe cea mai pitoreasca persoana pe care cu care am lucrat a fost Ali, un tunisian care era in zona Awbari de peste douazeci de ani, in momentul cand s-a angajat la noi. Era omul ,,rezolva tot”. Daca aveai o problema la politie, armata, banca, primarie sau la orice institutie din zona, Ali rezolva imediat! La inceputuri lucrase, ca administrator, cu o companie franceza care construisera un spital in oras. Si ca o paranteza, un spital care la vremea aceea depasea cu mult, din punct de vedere al dotarilor, multe spitale di Romania. Dupa aceea a lucrat ca profesor la o scoala din zona. La majoritatea sefilor din orasul Awbari, in functie in momentul in care am ajuns noi acolo, Ali le fusese profesor. Asa ca Ali avea intrare peste tot si rezolva majoritatea problemelor. Dolofan, cu o mustata tipic arabeasca, era tipul acela de bunic pus pe glume. Cu un umor debordant, era un mare amator de farse si in acelasi timp un mare incasator. Mai ales incasator… Conducea singura Dacie 1300 care circula in orasul Awbari, mai tarziu aveam sa folosim si noi una. Imita foarte bine pe oricine si seara, dupa program, il provocam la povesti, totul terminandu-se in cascade de ras. Dupa cum am spus el si masinuta lui erau constant victime la fel de fel de farse. Imi aduc aminte acum de una. Ali ne povestea ca viseaza noaptea monstrii care vin peste el si din aceasta cauza nu poate sa doarma. Si credea el ca Alah il pedepseste pentru pacatele lui. Va dati seama ca. in fiecare seara zona lui era vizitata de fel de fel de ,,monstrii”. Exasperat si sfatuit de alti prieteni a ajuns la concluzia ca trebuie sa mearga la moschee, unde impreuna cu mulahul de aici sa sacrifice un berbecut , pentru iertarea pacatelor. Acestea fiind hotarate, merge la targ si cumpara un berbecut pe care il baga in porbagaj si se intoarce la baza, dupa servirea mesei de pranz urmanad sa mearga la moschee. Greseala fatala! ,,Prietenii”, in timp ce Ali servea masa, i-au luat berbecutul si in locul lui au pus un caine. Scenariul era ca in momentul in care va pleca sa fie oprit si sa se rada de el. Deoarece in timpul mesei a venit un sef cu nu stiu ce comunicare, nimeni nu a observat cand Ali a iesit si a plecat cu masina. Mergand spre moschee si-a adus aminte ca a uitat sa ia ceva din camera, asa ca a facut cale intoarsa. Cand a oprit a auzit zgomot in portbagaj si a deschis sa vada despre ce este vorba. Cand a deschis a ajuns in pragul lesinului. In rasul general a urmat apoi cel mai colorat potop de blesteme auzit vreodata, Ali vorbind perfect limba romana! Cam asa decurgeau lucrurile cu Ali. El era pata de culoare a bazei. Desi era algerian, traia impreuna cu familia in Tunis, fiind refugiati politici, intr-o zona frumoasa a orasului, Tunis Chartage. Aici avea o casa foarte mare si frumoasa, unde traia sotia si copii, Ali avand vizite rare, cateodata si la patru ani. Awbari devenise a doua lui casa, unde se simtea respectat si in largul lui. Trimitea in schimb tot timpul bani si lucruri acasa. Deoarece o buna perioada de timp am tranzitat Tunisia, noi eram de multe ori curierii lui. Cu o asemenea ocazie i-am cunoscut familia si i-am vazut casa. Inaintand in varsta si avand si ceva probleme de sanatate a fost convins pana la urma de familie sa se intorca acasa. De data asta definitiv. O perioada am avut vesti despre el, prin diferiti colegi care lucrau in Tunisia. De cativa ani insa nu mai stiu nimic de el…Am promisiunea de la un prieten care tranziteaza Tunisia ca se va interesa de prietenul meu Ali…Astept! Americanu, Infasuratul, Ali…oameni, chipuiri, franturi de viata…AMINTIRI!
Amintirile sunt singurele lucruri care nu ne pot fi luate niciodată. Adună-ţi cât mai multe! Catherine Pulsifer
Dan Bacain-Berca-Buzau
CALATOR IN TARA NIMANUI 